Michael Jackson

...a murit. OK. Toata lumea moare, mai devreme, sau mai tarziu.
Numai ca deja a inceput aceeasi isterie de acum treizeci si ceva de ani, cand a murit Elvis.
La fel se dadeau si atunci de ceasul mortii facand fel de fel de presupuneri fanteziste, cum ca, de fapt n-a murit, ci se ascunde de Fisc. Si, ce e mai grav e ca inca mai sunt destui dilii care cred ca Elvis ar mai trai.
Ba, tampitilor! Chiar daca n-a murit acum 40 de ani, o fi dat in primire intre timp, ca i s-or fi terminat zilele!
Si acum, sa revin la Jackson.
Ce se tot mira unii ca a murit la 50 de ani!
Pai, cum sa nu moara, frate, ca deja arata ca o mumie proaspat scoasa de prin vreo piramida milenara. Ma si mir ca a trait atata.
De cate ori mai aparea pe la televizor, ma uitam la el si ma intrebam cum de nu se dezintegreaza.
Ipohondru cat cuprinde, decolorat ca o pitipoanca de vrea sa-si ascunda etnia, dus cu pluta rau de tot (altfel nu-mi explic de ce isi chinuia copiii aia in asa hal).
Mi se pare de un prost gust infiorator aceasta isterie colectiva...acest doliu planetar exacerbat.
De ce atunci cand ne mor parintii, ne tinem durerea cat mai ascunsa, cat mai discreta, iar cand moare o asemenea mumie ambulanta, facem din asta un spectacol mai ceva decat Carnavalul de la Rio?
Hai sa gandim altfel: a scapat, saracul de o existenta pe care o ura, pe care se chinuia de cand se stia, s-o schimbe. Un vesnic nemultumit, renegat de cei de aceeasi rasa si neacceptat de ceilalti. Un fel de paun care, atunci cand si-a pierdut coada, a inceput sa se dea in stamba pentru a atrage atentia lumii.
Sper sa nu apara si in urma astuia, ca in urma lui Elvis, mii de ciudati care sa-l imite...sosii, deh!
De ce n-or fi aparand sosii ale lui Einstein? De ce alegem mereu modele dintre cele mai dezaxate?