Pustiu

In calendar, cica e primavara! Ma rog...fie la ea, acolo, ca afara e frig, bate vantul, ploua sau ninge.
Am coborat storurile ca sa nu mai vad cum e afara; imi ajunge ce e inauntru: nimic...nimeni...pustiu.
Plec in fiecare zi dintr-o casa pustie. Ma intorc in fiecare seara intr-o casa pustie. E liniste. Multa liniste. Cred ca asa trebuie ca e si in mormant. Deci, voi avea un antrenament bun.
Cel mai greu e in weekend. Sunt doua zile intregi in care nu aud o voce de om, in care nu vad pe nimeni, in care linistea imi suna in cap ca un clopot spart.
Imi e din ce in ce mai greu sa indur singuratatea asta. Numar lunile pana cand voi putea scapa de ea. Mai sunt multe, e adevarat, dar, macar stiu ca, la capatul lor, voi putea, in sfarsit, sa fiu in locul pentru care ma antrenez de ani si ani de zile. In locul in care singuratatea nu ma va mai putea apasa vreodata.
Stiu ca, in afara de una, poate doua persoane, nimeni nu va observa ca nu mai sunt. Sau, daca va observa, va gandi "Ia te uita! mi se parea mie ca lipseste ceva, dar nu reuseam sa-mi dau seama ce anume. Eh...asta e; mergem mai departe."
Au trecut 23 de ani de pustiu, mai sunt doar vreo 3. 
Abia astept sa treaca si astia!