Privind inapoi, fara regrete!

Mi-au trebuit mai mult de 50 de ani pana sa iau o decizie radicala!
Cred ca ar fi trebuit s-o fac mai demult...mult mai demult. Am sperat, totusi, ca nu va fi nevoie.
Se spune ca "speranta moare ultima". Eh...a mea a murit.
Am trait aproape 30 de ani in "raiul" comunist. Am ajuns, deci, la un grad de maturitate intelectuala care sa-mi permita sa-i judec plusurile si minusurile.
Nu sunt nostalgica! Lista cu minusuri s-ar intinde pe vreo trei pagini, iar pentru cea cu plusuri, imi ajung degetele de la o mana...si mai raman degete libere.
In vremurile acelea, aveam Prieteni! Prieteni carora nu-mi era frica sa le spun ultimul banc cu Ceausescu/Bula, prieteni care-mi tineau "rand" la paine, la tacamuri, la "acordeoane", la benzina, la..., la...
Eram prieteni care ne ajutam unii pe altii fara sa asteptam nimic in schimb, prieteni fara de care n-as fi putut trece peste o astfel de perioada. Acum, am doar "colegi", care ma judeca dupa gramele de aur pe care (nu) le pun pe mine.
Aflam, atunci, aproape zilnic, despre curajosi sau nebuni care incercau (si, uneori, chiar reuseau) sa paraseasca "raiul" comunist in cele mai bizare moduri cu putinta.
Le admiram curajul, dar nu m-am gandit, atunci, nicio clipa, sa-i urmez. Si nu pentru ca mi-ar fi lipsit indrazneala. Pur si simplu, ma gandeam ca orice regim de felul acela are si un sfarsit. Nimeni nu traieste vesnic, orice tunel are, totusi, un al doilea capat.
Cu toate minusurile acelui sistem, undeva exista o logica a lucrurilor. Sau, macar o inlantuire fireasca.
Am facut facultatea in timpul acela. La sfarsitul facultatii, am primit celebra "repartitie guvernamentala", unde se-agata harta-n cui: la Arbore, in judetul Suceava, familia mea fiind la Braila.
Am gasit, la Arbore, niste oameni extraordinari, cum nici nu credeam ca mai exista. Un an, cat am stat acolo, am fost chiar fericita. Evident, in limitele obisnuite.
Si, a venit "Revolutia". Aveam 28 de ani si o viata inainte. 
Mi-a fost suficient, insa, un an de "capitalism" pentru a-mi pierde orice speranta de normalitate.
Sa fim intelesi: aveam un acoperis, aveam un loc de munca stabil, imi placea ce faceam, dar tunelul "meu" parea sa se lungeasca la nesfarsit.
In primul rand, a inceput (si, din pacate nu da semne sa se termine curand), sarabanda preturilor care cresteau mereu de zece ori mai mult decat salariile. Si, intotdeauna, din motive din cele mai aiuritoare.
Politicul, pe care inainte de '89, il ignoram cu succes, a devenit din ce in ce mai prezent, peste tot, incat nu mai POATE fi ignorat, oricat m-as stradui. 
Logica tinde sa dispara cu desavarsire din orice.
Sistemul pe care il cunosc cel mai bine, cel al educatiei, devine tot mai haotic, cu fiecare ministru care il "pastoreste". Si au fost atatia, in ultimii 25 de ani, ca le-am pierdut, demult, sirul.
Un sistem in care orice reforma isi arata rezultatele in minimum 20 de ani, este, acum, "reformat" din temelii, cam de trei ori pe cincinal. Evident, rezultatele nu se vad sau sunt la fel de haotice ca si sistemul insusi.
Si, ia ghici cine-i de vina? Ministrul? In niciun caz! Profesorii si invatatorii!
Ei sunt vinovati ca elevii nu vin la scoala.
Ei sunt vinovati ca elevii refuza sa invete ceva. Orice.
Ei sunt vinovati ca elevii sunt din ce in ce mai mitocani si mai violenti.
Ei sunt vinovati ca, din salariile lor de mizerie, nu-si pot permite ultimele cuceriri ale tehnicii sau, macar ultimele carti de specialitate, aparute la preturi prohibitive.
Am ajuns sa ne folosim mai mult de jumatate din timpul de munca, plus ore intregi din timpul nostru liber, "intocmind" tot felul de situatii, statistici, rapoarte de tot felul. Nici nu mai conteaza ce faci la catedra; important e sa ai, la zi, tot maldarul de hartoage inutile, pe care nu le va citi nimeni.
Am pus cap la cap toata nebunia asta in care ma zbat de 25 de ani incoace si am luat decizia!
Parasesc sistemul care a facut din mine un birocrat si mi-a luat toata bucuria de a lucra cu copiii.
Parasesc tara in care nu-mi mai gasesc locul si in care nu mai inteleg nimic. Tara in care, ACUM, imi e frica sa mai traiesc.
Plec si nu ma mai uit inapoi.
Stiu foarte bine ca multi ma vor judeca, spunand, cu suficienta, ca, daca plecam toti, cine mai pune pe picioare tara asta? 
Le raspund ca nu mai am nici mijloacele, nici energia necesare pentru apostolat. M-am saturat sa muncesc exclusiv pentru a manca (din cand in cand) si a-mi plati zecile de impozite despre care n-am nici cea mai palida idee in ale cui buzunare ajung. M-am saturat ca, in 26 de ani de munca, sa nu-mi permit decat un singur concediu adevarat; unul in care sa plec pentru cateva zile de acasa si in care sa nu am nicio grija.
Si plec fara sa ma uit inapoi, fara sa-mi fie dor de nimic decat, poate, de fostii mei elevi care vor mai avea de indurat inca vreo 4-5 "reforme" pana se vor fi asezat pe picioarele lor. 

Evaluarea Nationala

De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)

Bacalaureat 2012 fara parti-pris

A mai trecut un Bac. La fel, sau mai rau decat cel de anul trecut.
Normal, primele reactii sunt, fara exceptie, cautari de vinovati pentru procentul modest de promovabilitate.
Voi incerca sa fac aici, o analiza exhaustiva a tuturor vinovatilor, fara, insa, sa arunc pisica in vreo curte.
MINISTER: Cineva, acolo sus, n-are nici cea mai vaga idee de modul in care se formuleaza niste subiecte. Cineva e destul de sadic incat sa formuleze un subiect in asa fel incat bietul elev, macinat de teama si de emotii, sa nu priceapa despre ce-i vorba. Pe principiul "las' ca le-aratam noi lor!"
Tot cineva (la plural), care n-are nicio legatura cu munca la catedra si cu nivelul intelectual al elevilor, a cacat programe care cuprind notiuni complet inutile in contextul CULTURII GENERALE, notiuni pe care, cei care vor sa mearga mai departe pe un anumit domeniu le vor studia in facultate.
Auzeam azi o eleva spunand ca e fericita ca a luat note mari la romana, istorie si logica, in conditiile in care ea voia sa dea admitere la medicina. Ce-are sula cu prefectura???
PROFESORI: In capul lor se sparg, de obicei, toate oalele. Nu se gandeste chiar nimeni ca eu, ca profesor, ii dau elevului toate informatiile de care dispun, ii dau teme, il intreb daca a inteles ce i-am explicat, dar nu am nicio posibilitate sa-i bag toate astea in cap, cu forta. Eu, profesorul, sunt obligat sa fac ore suplimentare de pregatire, NEPLATITE. Culmea e ca tot eu, profesorul, sunt facut de tot rahatul daca elevii nu vor sa participe la aceste ore (obligatorii doar pentru mine, nu si pentru ei).
ELEVI: Considera mersul la scoala ca pe o corvoada sau ca pe o concesie facuta parintilor. Considera ca prezenta la scoala e necesara si SUFICIENTA pentru a trece clasa, a-si lua examenele, pentru a-si putea castiga masina facuta cadou de tati la absolvire.
Aceiasi elevi isi vad parintii chinuindu-se cu cate doua slujbe pentru a se putea descurca, slujbe care n-au nici in clin, nici in maneca cu studiile pe care le-au facut PE BUNE. Aceiasi elevi, cand deschid televizorul, vad analfabeti gen Becali sau Vanghelie "care este" intorcand banii cu lopata, in conditiile in care au cam doua clase mai mult ca trenul. Ca sa nu mai mai discutam de modelele gen "tzatze, buci si silicoane" care trolleaza toate canalele de televiziune si care, datorita susnumitelor dotari (ca altele n-au), au tot ce-si doresc.
Asa incat, generatii intregi de elevi nu au absolut nicio motivatie sa invete, sa studieze mai departe, sa arate ca au mai mult de un neuron si ca sunt capabili sa rastoarne lumea. Ganditi-va numai cat de frustrant poate fi sa fii, in martie, olimpic international, medaliat cu aur pe cine stie ce coclauri si sa ti se spuna ca vei primi o recompensa...in noiembrie.
Acesti elevi, cand aveau 14-15 ani, au ales, mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza, niste profile la licee. Logic, normal si natural, in patru ani de liceu, au avut tot timpul sa hotarasca ce anume vor sa faca mai departe. De ce sa-i obligi sa sustina un bacalaureat pe un profil care, in mare majoritate, nu-i mai reprezinta? De ce nu incercam sa-i intrebam, cand sunt in ultimul an de liceu: "-mai Gicuta, la ce facultate vrei tu sa mergi?" si sa-l programam sa dea bac-ul la materiile care ii vor fi necesare la facultatea cu pricina, chiar daca Gicuta, cu patru ani in urma, cand tot ce avea pene se si manca, alesese cine stie ce profil fara vreo legatura. De ce cei care "clocesc" programele scolare nu le adapteaza nivelului de intelegere al copiilor?
Eu, ca profesor, daca vreau (si trebuie) sa respect programa, trebuie sa folosesc notiuni absolut absconse pentru elevii carora ma adresez. Deci, vin si zic: cui prodest?
PARINTI: Se impart in doua categorii:
Prima: Parinti cu studii, cu situatie materiala buna si foarte buna, care muncesc zi-lumina si care nu au timp/chef/dispozitie sa discute cu copiii lor. Sunt acei parinti care le ofera copiilor absolut orice acestia isi doresc, invatandu-i astfel, ca nu e nevoie decat sa deschizi gura ca sa obtii ce vrei. Copiii cu astfel de parinti sunt educati pe principiul ca pot avea orice fara sa miste un deget, ca tati poate rezolva orice problema si ca ei nu au absolut nicio indatorire, ci doar drepturi cat cuprinde.
A doua categorie este aceea a parintilor care muncesc din greu prin cele strainatati, care si-au lasat copiii in grija unor rude de a saptea spita si care considera ca, odata iesit copilul pe poarta, nu mai au nicio responsabilitate; scoala este cea care trebuie sa tina loc de mama, de tata, de psiholog, de consilier. Sunt acei parinti care declara cu nonsalanta ca "nu stiu ce sa mai faca cu plodul, ca nu se pot intelege cu el". 
Vina pentru rezultatele dezastruoase se imparte. E drept, in procente diferite. E clar, insa, ca sistemul scartaie din toate incheieturile, ca lucrurile pot si trebuie sa fie analizate si indreptate.
Faptul ca, in 22 de ani, am avut ministri cat sa umplem cu ei o clasa pregatitoare, nu ne ajuta cu nimic. 
Sistemul de educatie nu este un sistem ale carui rezultate se vad de azi pe maine. 
Cineva ar trebui sa-si asume responsabilitatea crearii unui sistem si apoi, noi toti trebuie sa asteptam cel putin 20 de ani pentru a vedea roadele acestui sistem.
Din pacate, fiecare ministru de pana acum a vrut sa intre in istorie cu cate o modificare radicala a sistemului. Din pacate, majoritatea nu a reusit decat sa completeze lista legilor lui Murphy.