Uscaciunea interioara

Din pacate sau, poate, din fericire, ne-am nascut in Romania. 
Nu am ales asta, asa cum nu ne putem alege parintii.
In mod clar, nu traim intr-o lume perfecta, nu traim intr-o tara perfecta. De fapt, ma indoiesc de existenta unei lumi perfecte si a unei tari perfecte.
E lucru stiut si demonstrat ca nimeni nu e perfect multumit cu ceea ce are; vrem mereu altceva, vrem mai mult, vrem mai bine.
Din pacate, in ultima vreme, observ ca sportul national, in Romania, a devenit incrancenarea, negarea, improscarea cu noroi a orice.
Da! Salariile sunt mici! Insuficiente, in cea mai mare parte a cazurilor.
Da! Somajul a atins cote alarmante.
Da! Preturile o iau razna de 15 ori pe zi.
Da! Justitia nu mai e demult oarba; a devenit o adevarata ruleta ruseasca.
Da! Guvernul isi tot da cu stangu-n dreptu' de cate ori poate.
Da! Codul rutier se schimba in fiecare luna de ti-e si frica sa mai bagi cheia in contact sa nu cumva sa te pricopsesti cu vreo amenda pentru plata careia muncesti un an de zile.
Da! Proiectul Rosia Montana a invrajbit o gramada de oameni impotriva altei gramezi de oameni.
Da! Cainii maidanezi au scos ce-a fost mai rau din oameni, facandu-i sa se improaste unii pe altii cu invective care de care mai josnice.
Si as putea continua inca mult.
Se pare ca deviza tarii a devenit "Cine nu-i cu mine e impotriva mea!".
De ceva timp incoace, observ, pe Facebook, un adevarat razboi.
Oameni care nici nu se cunosc intre ei, isi arunca unii altora sageti otravite pentru simplul motiv ca unii indraznesc sa aiba si sa enunte o parere diferita de a altora.
Sunt oameni care se incapataneaza sa posteze de zeci de ori aceleasi idei, pline de ura, la adresa a tot ce se intampla in tara.
Sunt oameni care nu mai vad nimic altceva decat obiectul (sau obiectele) urii lor. 
Ma uit, citesc si ma intreb cat de uscati pe dinauntru pot fi acesti oameni.
Ma gandesc ce urata trebuie sa fie viata cuiva care nu mai e in stare sa vada nimic frumos, a cuiva care se trezeste si se culca intr-un ocean de ura si de nemultumire.
Am incercat sa intreb un astfel de om, suparat pe lume si pe viata, daca isi mai aminteste cand s-a bucurat ultima data la vederea unui curcubeu sau a zambetului unui copil. Mi-a raspuns, cu incrancenare, bineinteles, ca habar n-am cati copii nu pot zambi pe lumea asta.
Mi se pare cel mai cretin argument, servit cu regularitate, cand nu ai argumente sa contrazici.
Daca fiecare dintre noi, infruntand toate greutatile, luptandu-ne sa supravietuim, am incerca sa ne facem propriii copii sa zambeasca, toti copiii ar putea sa ne bucure cu zambetele lor.
In ritmul asta, vom deveni un popor de incrancenati care vom creste niste copii incrancenati, pe care ii vom invata sa urasca, sa dispretuiasca iar cuvantul "bucurie" va fi exclus din dictionare.
Mai nou, de vreo luna incoace, urmaresc zambind, cum, pe Facebook se "naste" un nou partid.
Evident, cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai belicos impotriva a tot ce nu merge bine in Romania. 
Evident, nu aduce nimic nou fata de ce clameaza toate celelalte partide mai mult sau mai putin obscure. Nu propune nicio solutie; doar insira probleme. Probleme pe care, in fond, le cunoastem cu totii; ne lovim zilnic de ele.
Probabil, va fi un nou partidulet care, pana la urmatoarele alegeri, va strange ceva fonduri din cotizatii, va impinge un deputat obscur in Parlament, dupa care se va alia repede cu partidul majoritar, ca sa mai prinda o ciozvarta de ciolan.
Dar e un partid doldora de "intransigenti" gata sa se lupte cu coruptia, cu guvernul, cu presedintele, cu Uniunea Europeana, cu toti cei care nu-l voteaza si cu morile de vant. Un partid ale carui idei imi amintesc de Marat si Robespierre si de ridicolul lor Directorat.
Intre timp, eu ma lupt sa supravietuiesc dintr-un salariu de mizerie dar ma bucur ori de cate ori imi strang copilul in brate, ma bucur cand vad culorile toamnei in copaci sau cand, de dupa norii negri, soarele imi lumineaza orizontul.
Incrancenarea o pastrez pentru mine, n-o impun nimanui si incerc, cu puterile mele, sa traiesc in tara pe care nu mi-am ales-o dar pe care o iubesc, cu bune si cu rele.
 

Cealalta Romanie

De mai mult de douazeci de ani, incet-incet, s-a nascut o alta Romanie. 
O Romanie formata din romani care, cu traista-n bat, au plecat unde-au vazut cu ochii, in cautarea unui loc mai bun, mai cald, mai banos.
O Romanie in continua miscare intre spatiul carpato-danubiano-pontic si diversele coclauri pe care a esuat sau s-a stabilit.
O Romanie care, in cele mai multe cazuri, si-a lasat aici, in tara de bastina, radacini adanci: parinti, copii, frati...pe care ii viziteaza din cand in cand, din Paste in Craciun.
Este, in majoritatea cazurilor, o Romanie care munceste din greu sa tina pe linia de plutire si radacinile ramase "acasa".
Din pacate, in aceasta "a doua Romanie" traiesc multi romani care ne fac pe toti, de-a valma, de rusine, creand o impresie generala execrabila despre romani. Indiferent unde ar fi acestia stabiliti.
Despre acestia s-a scris si s-a vorbit atat de mult, incat chiar ca nu mai merita osteneala.
Altii sunt cei la care ma duce (din pacate, din ce in ce mai des) gandul.
Ma gandesc la acei romani plecati de mai mult sau de mai putin timp si care, datorita retelelor de socializare, mai tin legatura si cu alti romani, in afara de propriile familii.
Vad deseori, pe Facebook, postari ale unor romani stabiliti pe diverse coclauri, in care, cei ramasi acasa din motive pentru care nu au de dat nimanui socoteala, sunt denigrati, in bloc, jigniti in toate limbile posibile.
Deunazi, citeam o postare in care TOTI cei de "acasa" care privesc un anumit post de televiziune sunt oligofreni.
De asemenea, citesc zeci de postari defaimatoare si jignitoare la adresa unui guvern care, in fond, pe cei plecati pe coclauri, chiar nu-i (mai) intereseaza.
Nu ca as fi cine stie ce admiratoare a acestui guvern, nu ca as avea vreo pasiune arzatoare pentru un Presedinte care nu ma reprezinta si nu m-a reprezentat niciodata, dar, ma deranjeaza enorm rapiditatea cu care au uitat de unde si, mai ales, de ce au plecat.
Ii intalnesc, pe strada, in scurtele lor vacante petrecute in Romania, stramband din nas din 5 in 5 minute, la orice si declarand sententios: "vaaaii...asa e la voi? La noi nu e asa!".
Dar, acest "la voi" era, pentru ei, "la noi" acum un an, doi, cinci...
Faptul ca multi dintre noi am ALES sa nu plecam din tara noastra nu da nimanui dreptul de a ne numi oligofreni, iresponsabili, cretini. Nu da nimanui acest drept nici macar faptul ca, poate, nu am ales ci doar n-am putut sa ne parasim tara, din motive care ne privesc personal.
Genul asta de atitudine te face sa devii nationalist impotriva propriilor conationali care, de pe coclauri, se erijeaza in judecatori, in lideri de opinie, in denigratori "oficiali" a tot ce i-a inconjurat  timp de cateva zeci de ani.
Ma intreb daca toti acesti apatrizi (pentru ca se comporta ca atare) isi amintesc, atunci cand ne fac oligofreni in bloc, ca au, undeva, prin vreun sat uitat de lume sau prin vreun oras, o mama, un tata, bunici, frati...
Cred ca nu!

La noi, la Braila...

Nu sunt deloc fan Facebook. Mi-a luat foarte mult timp sa ma decid sa-mi fac un cont acolo. Si l-am facut pentru ca o intreaga turma s-a decis sa posteze NUMAI acolo diverse informatii care ma pot interesa. De parca mailul n-ar mai fi in trend!
Ma scot din minti zecile de poze cretine postate cu toptanul, din ora in ora: poze cu ala micu' pe tzucal, poze cu placinta scoasa din cuptor, poze cu prima rosie coapta in gradina.
Panseuri mai mult sau mai putin filosofice, care nici macar nu apartin celui care le posteaza. Adica...nimic altceva decat un copy-paste care vrea sa demonstreze cat e de *telectual ala de le-a postat. Panseuri agramate care-ti zgarie creierul si bunul simt. Si nu in ultimul rand, cersetoria dupa like-uri. Ce dracu-or castiga din alea jdemii de like-uri pe care le tot cer?
Prietenii prietenilor prietenilor trimit constant cereri de prietenie. De ce, frate? Nici macar nu-i cunosc. Si apoi, eu stiu ca prietenii exista in viata reala, nu intr-o lista care, pare-se, trebuie sa fie cat mai lunga. Imi pare rau pentru ei, dar cererile lor zac in asteptare.
Un singur lucru m-a facut sa pierd mai mult de trei minute pe Facebook, zilele trecute.
Am descoperit un grup de braileni care incearca sa reconstituie din amintiri si poze vechi, orasul nostru iubit.
Fiecare posteaza o amintire draga din copilarie, amintire legata, de obicei, de un loc ce nu mai exista sau care, mai rau, e in paragina.
Incercam sa reinviem un oras care, acum 30-40-50 de ani era un oras viu, alert, cosmopolit. Un port la Dunare, in care vapoarele erau trase la cheu pe doua randuri.
Ne amintim strazile pe care ne jucam in copilarie si care, acum, sunt rascolite de ani buni si impracticabile.
Ne amintim gradinile de vara ale cinematografelor unde ne racoream serile vazand un film, intepeniti pe niste banci de lemn, incomode si atacati de cohorte de tantari.
Ne amintim vechile tramvaie rosii care zdranganeau din toate tablele incat orice conversatie devenea imposibila pana ce ajungeai in statia in care coborai.
Ne amintim de vechile denumiri bizare date carciumilor de cartier si care erau infinit mai cunoscute decat denumirile oficiale.
Am gasit, in acest grup, oameni care stiu sa vorbeasca frumos despre orasul lor, oameni care privesc cu nostalgie placuta in urma, la copilaria fara griji si fara Facebook.
Am gasit, deci, un motiv sa petrec zilnic cinci minute pe Facebook in loc de trei.
Dar petrec ore intregi batand strazile pe unde am copilarit, parcurile prin care chiuleam in liceu si malul Dunarii al carei miros de apa statuta si motorina a ramas acelasi.