Something old and something new

Nu. Nu ma refer la faimosul obicei de nunta american, ci la cu totul altceva: la unul dintre sporturile mele preferate.
Este vorba de Formula 1.
Inca de cand eram adolescenta, am urmarit cursele de F1. In mod absolut de neinteles, chiar si in vremurile tulburi, cand televiziunea avea doar doua ore de program pe zi in timpul saptamanii, duminica se putea vedea cursa...atunci cand era cursa.
I-am vazut pe Fittipaldi, pe Niki Lauda, pe Ayrton Senna, pe Damon Hill.
Am vazut curse care se castigau sau se pierdeau pe ultimii metri.
Am vazut curse in care Regulamentul nu ucidea spectacolul.
Una peste alta, pana acum 6-7 ani, chiar urmaream cu sufletul la gura fiecare cursa, de la cap la coada.
Acum, de ceva timp incoace, mai-marele Bernie, nemaiavand, in mod clar, toate tiglele pe casa, schimba regulile in fiecare sezon.
Mai intai a impus un singur producator de pneuri. De ce ma duce asta cu gandul la licitatiile din Romania, la care nu participa nimeni, dar castiga cine trebuie?
Apoi a interzis alimentarea in timpul cursei.
A "uniformizat" masinile, cu foarte mici exceptii care par a fi mai mult niste artificii, la limita regulamentului, ale inginerilor.
A introdus in calendarul competitional o gramada de circuite care incarca ingrozitor programul, dau peste cap bioritmul tuturor prin repetatele schimbari de fus orar, duc sfarsitul sezonului pana la inceputul sezonului de ski si nu aduc, intotdeauna, veniturile scontate. Asta, ca sa nu mai amintesc date de desfasurare "batute in cuie", fara a se tine seama de conditiile climatice. O cursa in India sau in Malaezia, in timpul musonului, e o cursa ratata pentru toata lumea. Numai Bernie nu pricepe asta!
In ultimii ani, in F1, a aparut un nou "copil-minune": Sebastian Vettel.
Este comparat mereu cu compatriotul sau, Schumacher si, din pacate, comparatia nu-l avantajeaza deloc.
Nu am fost niciodata fan Schumacher, asa cum nu sunt nici fan Vettel, dar nu pot sa nu observ diferenta imensa de valoare.
Vettel are o masina absolut fantastica si o echipa de ingineri pe masura. Uneori, chiar ma intreb cam ce-ar iesi daca ar lua cineva la puricat, bine de tot, masina aia; prea merge-ceas...uneori am senzatia ca va decola. 
Masina asta, chiar si condusa de Karthikeyan, tot ar iesi pe primul loc.
Vettel pleaca, in cele mai multe cazuri, din pole-position, tasneste ca din pusca, se instaleaza la 15-20 de secunde de urmatorul pilot si isi face cursa monoton, fara emotii, depasind doar pe amaratii carora li se falfaie steagul albastru si facandu-si sponsorul sa-si roada unghiile pana la coate. Si, cand nu pleaca din pole, castiga "la boxe" sau...abandoneaza.
Foarte rar l-am vazut depasind pentru a castiga o pozitie iar cand o face, o face cuminte, pe linia dreapta si foarte rar pe viraje si aproape niciodata pe exterior.
Vettel e un sofer, nu un pilot.
El si Bernie Ecclestone au reusit sa ucida, in ultimii ani, tot spectacolul Formulei 1.
Este foarte adevarat ca, de cand a murit Ayrton Senna, masinile au devenit mai sigure. Au mai fost accidente grave, dar nu mortale.
Insa de aici si pana la uciderea oricarui spectacol e cale lunga. 
Masinile sunt controlate electronic de la primul la ultimul surub. In curand, nici de piloti nu va mai fi nevoie. Sau ii vor aseza pe toti pe un rand, le vor da cate o telecomanda si, astfel, ne vom uita ca la GTA.
Mi-e dor de cursele alea in care cate un pilot mai smulgea furtunul de alimentare, altul mai scotea degetul mijlociu, altuia ii murea motorul cu 20 de metri inaintea liniei de sosire. Mi-e dor de cursele in care depasirile se faceau pe pista, nu la boxe. Mi-e dor de cursele in care cauciucurile uzate erau schimbate cu altele noi, ori de cate ori era nevoie.
Da doamne sa nu apara masinile electrice in F1!!!
 

Uscaciunea interioara

Din pacate sau, poate, din fericire, ne-am nascut in Romania. 
Nu am ales asta, asa cum nu ne putem alege parintii.
In mod clar, nu traim intr-o lume perfecta, nu traim intr-o tara perfecta. De fapt, ma indoiesc de existenta unei lumi perfecte si a unei tari perfecte.
E lucru stiut si demonstrat ca nimeni nu e perfect multumit cu ceea ce are; vrem mereu altceva, vrem mai mult, vrem mai bine.
Din pacate, in ultima vreme, observ ca sportul national, in Romania, a devenit incrancenarea, negarea, improscarea cu noroi a orice.
Da! Salariile sunt mici! Insuficiente, in cea mai mare parte a cazurilor.
Da! Somajul a atins cote alarmante.
Da! Preturile o iau razna de 15 ori pe zi.
Da! Justitia nu mai e demult oarba; a devenit o adevarata ruleta ruseasca.
Da! Guvernul isi tot da cu stangu-n dreptu' de cate ori poate.
Da! Codul rutier se schimba in fiecare luna de ti-e si frica sa mai bagi cheia in contact sa nu cumva sa te pricopsesti cu vreo amenda pentru plata careia muncesti un an de zile.
Da! Proiectul Rosia Montana a invrajbit o gramada de oameni impotriva altei gramezi de oameni.
Da! Cainii maidanezi au scos ce-a fost mai rau din oameni, facandu-i sa se improaste unii pe altii cu invective care de care mai josnice.
Si as putea continua inca mult.
Se pare ca deviza tarii a devenit "Cine nu-i cu mine e impotriva mea!".
De ceva timp incoace, observ, pe Facebook, un adevarat razboi.
Oameni care nici nu se cunosc intre ei, isi arunca unii altora sageti otravite pentru simplul motiv ca unii indraznesc sa aiba si sa enunte o parere diferita de a altora.
Sunt oameni care se incapataneaza sa posteze de zeci de ori aceleasi idei, pline de ura, la adresa a tot ce se intampla in tara.
Sunt oameni care nu mai vad nimic altceva decat obiectul (sau obiectele) urii lor. 
Ma uit, citesc si ma intreb cat de uscati pe dinauntru pot fi acesti oameni.
Ma gandesc ce urata trebuie sa fie viata cuiva care nu mai e in stare sa vada nimic frumos, a cuiva care se trezeste si se culca intr-un ocean de ura si de nemultumire.
Am incercat sa intreb un astfel de om, suparat pe lume si pe viata, daca isi mai aminteste cand s-a bucurat ultima data la vederea unui curcubeu sau a zambetului unui copil. Mi-a raspuns, cu incrancenare, bineinteles, ca habar n-am cati copii nu pot zambi pe lumea asta.
Mi se pare cel mai cretin argument, servit cu regularitate, cand nu ai argumente sa contrazici.
Daca fiecare dintre noi, infruntand toate greutatile, luptandu-ne sa supravietuim, am incerca sa ne facem propriii copii sa zambeasca, toti copiii ar putea sa ne bucure cu zambetele lor.
In ritmul asta, vom deveni un popor de incrancenati care vom creste niste copii incrancenati, pe care ii vom invata sa urasca, sa dispretuiasca iar cuvantul "bucurie" va fi exclus din dictionare.
Mai nou, de vreo luna incoace, urmaresc zambind, cum, pe Facebook se "naste" un nou partid.
Evident, cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai belicos impotriva a tot ce nu merge bine in Romania. 
Evident, nu aduce nimic nou fata de ce clameaza toate celelalte partide mai mult sau mai putin obscure. Nu propune nicio solutie; doar insira probleme. Probleme pe care, in fond, le cunoastem cu totii; ne lovim zilnic de ele.
Probabil, va fi un nou partidulet care, pana la urmatoarele alegeri, va strange ceva fonduri din cotizatii, va impinge un deputat obscur in Parlament, dupa care se va alia repede cu partidul majoritar, ca sa mai prinda o ciozvarta de ciolan.
Dar e un partid doldora de "intransigenti" gata sa se lupte cu coruptia, cu guvernul, cu presedintele, cu Uniunea Europeana, cu toti cei care nu-l voteaza si cu morile de vant. Un partid ale carui idei imi amintesc de Marat si Robespierre si de ridicolul lor Directorat.
Intre timp, eu ma lupt sa supravietuiesc dintr-un salariu de mizerie dar ma bucur ori de cate ori imi strang copilul in brate, ma bucur cand vad culorile toamnei in copaci sau cand, de dupa norii negri, soarele imi lumineaza orizontul.
Incrancenarea o pastrez pentru mine, n-o impun nimanui si incerc, cu puterile mele, sa traiesc in tara pe care nu mi-am ales-o dar pe care o iubesc, cu bune si cu rele.