Noul sport national

De ceva vreme incoace, constat ca pupatul moastelor a devenit un fel de sport national.
Cam de 3 ori pe luna, in diverse locuri, se insira cozi kilometrice de "credinciosi" care se inghesuie la pupat ciolane.
Si cand spun ca se inghesuie, I mean it! Se imping, se trag de haine, isi infig coate-n ficati, ca sa nu mai vorbim de cat se suduie pentru ca nu stiu cine a facut un pas inainte si deja a inceput sa vada capatul celui de-al treilea kilometru al cozii.
Si acum, stau si eu si cuget ca prostu'! Oamenii aia sunt dispusi sa stea la susnumitele cozi, zile intregi, plus noptile aferente, indiferent in ce zi a saptamanii pica data de pupat ciolane. Oare ce fel de servicii or avea astia de pot pleca oricand vrea muschiu' lor? Ca n-or fi chiar toti someri.
Te uiti la cozile alea si vezi mii de mosi si babe, veniti de pe unde a-ntarcat dracu' copiii si stand ceasuri intregi in picioare, in frig, in ploaie sau pe arsita. Mi se pare mie, sau sunt tot aia care se tanguie cui vrea sa-i asculte ca nu le ajunge pensia de medicamente, ca sunt cu inima-n pioneze si cu artrita la vedere? Cand stau la coada la pupat ciolane n-au nici pe dracu'. Dimpotriva; sunt fasneti, vocali, cu coate ascutite si-si fac cruci dupa fiecare injuratura scuipata printre dinti.
De unde mama naibii scot banii de tren/autobuz ca sa bata sute de kilometri de la un pupat de moaste la altul?
Pentru ca sunt multi care par sa aiba abonament! Adica, povestesc, cu lux de amanunte, cum au pupat ei moaste in mai, in iunie, in august, culminand cu octombrie care pare sa bata de departe la numar de sfinti cu moaste de lins.
Cel putin isteria anuala de la Iasi a devenit o adevarata industrie. Deja BOR a comunicat si cat a castigat de pe urma lingatorilor de ciolane: cateva zeci de mii de euro. Asta...oficial, ca neoficial, sigur e de vreo trei ori mai mult.
Cateodata stau si ma gandesc: unii oameni nu sunt someri din cauza crizei, ci din cauza calendarului de lins ciolane. Cine mama dracului te angajeaza daca tu, de 2-3 ori pe luna, iti iei traista-n bat si pleci de nauc, pe coclauri, la sedinte de pupat moaste?
I-o plati cineva pentru asta, de-si pot permite? 
Intreb si eu. Pentru ca eu muncesc, nu-mi permit nici macar un concediu medical, iar in vacanta n-am mai fost de vreo 15 ani...ca nu-mi permit.
Si ne mai minunam ca nu merg treburile in Romania! 
Pai, cum dracu' sa mearga daca romanul, in loc sa munceasca, sa produca si el altceva in afara de vanturi, pierde timpul lingand ciolane goale?
Bine-a zis cineva: "Prosti, dar multi!"

In ce lume traim?

Ma uit in jurul meu si, din ce in ce mai des, ma intreb in ce fel de lume traim?
Modul in care reactioneaza oamenii la diversele probleme ale vietii de zi cu zi devine din ce in ce mai bizar.
In ultima vreme, la categoria "o lume pe dos", mi-au atras atentia doua situatii, din sfere diferite.
Prima, intens mediatizata, pana la greata as spune, este privatizarea cu nabadai a Oltchim-ului.
Am inteles ca au existat (sau, mai bine zis, N-au existat) niste reguli dupa care numai cine nu voia nu putea participa la acea "licitatie". 
Am inteles ca seful partidului balbaitilor a facut o oferta de nerefuzat (ca sa parafrazez o replica celebra). Inteleg ca faimoasele "reguli" nu-l puteau impiedica. Ce nu inteleg este de ce individul a tinut cu tot dinadinsul sa faca un circ ieftin (plimbari in patru vanturi, in cinci zile, saci cu bani plimbati pe Calea Victoriei, declaratii sforaitoare si alaturea cu drumul, prieteni imaginari care invart banii cu lopata) fara sa se gandeasca nicio clipa la cei 3000 de potentiali alegatori care nu-si mai primisera salariile de trei luni, care erau amenintati de spectrul somajului si care asteptau si, din pacate, inca mai asteapta, o rezolvare decenta a problemelor lor.
E clar ca mascariciul n-a avut nicio clipa intentia sa cumpere nici macar un capat de ata, necum un munte de actiuni. De ce, atunci, tot acest circ? 
Cu toata liota de cretini care formeaza electoratul sau, chiar isi poate permite sa piarda din el? Pentru ca, dupa asemenea circ mediatic, in mod sigur electoratul i se va subtia la greu.
A doua situatie care m-a pus pe ganduri a fost mult mai putin mediatizata. De fapt, a fost o stire strecurata printre alte stiri de la un jurnal de pranz si asupra careia nu prea cred ca s-a mai oprit cineva mai mult de doua minute.
Intr-o institutie de tip familial, pentru copii orfani sau abandonati, cu handicap, unul dintre copii a fost crunt batut de un altul. Nimic nou sub soare, pana aici. Lipsa acuta de bani, de personal, face ca aceste incidente sa fie absolut obisnuite. Ceea ce m-a facut sa ma intreb in ce fel de lume traim a fost modul in care doua persoane diferite, femei, probabil mame, una, director al institutiei si cealalta de pe la Protectia Copilului, vorbeau despre incident.
Niciuna dintre ele nu a folosit cuvantul "copil". Copiii pe care ii aveau in grija erau "beneficiari"!
Sa fie clar: nu am niciun fel de intelegere pentru parintii care isi abandoneaza copiii. Asemenea atitudine ma depaseste. Dar nimeni nu-si poate alege parintii si copiii nu sunt vinovati ca au parinti iresponsabili. Probabil este foarte greu sa cresti un copil cu handicap (nu-i usor sa cresti nici macar un copil normal), dar, in momentul in care acest copil ajunge intr-o institutie, macar ar putea fi tratat ca o persoana, nu ca un...beneficiar. Si acesti copii au sentimente, au dorinte, au nevoie de un pic de iubire. Cat sa fii de blazat si de cinic, incat sa-i consideri strict niste cifre in statistici? Pentru ca, pe mine, cuvantul "beneficiar" ma duce cu gandul la statistici. Am crezut ca asistentii sociali fac aceasta munca din vocatie (avantajele materiale se exclud din motive arhicunoscute). Atunci, cum pot fi atat de reci? 
Si acum, revin la intrebarea mea: in ce fel de lume traim? De ce e asa de greu sa facem niste gesturi mici, la indemana oricui, gesturi care ar putea produce putina bucurie in viata cuiva? Gesturi sau cuvinte care nu ne costa nimic.
In care moment al evolutiei noastre am uitat compasiunea, mila, dragostea si le-am inlocuit cu un egoism feroce?