Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i!

De cand e lumea si pamantul, generatii intregi se lupta intre ele. Nimic nou sub soare; istoria se repeta!
Toti am fost adolescenti, candva. E o boala care, din fericire, trece. De pojar sau de varsat, mai scapi; de adolescenta, nu.
Toti am avut, in adolescenta, conflicte, mai mici sau mai mari, cu parintii nostri. Unii dintre noi am avut norocul sa avem niste parinti care n-au uitat ca trecusera si ei prin razboiul cu pricina si au tratat cu intelepciune razvratirea odraslelor.
In adolescenta mea, parintii ascultau Gica Petrescu, iar eu ascultam Queen si Pink Floyd. Nu mi s-au reprosat niciodata gusturile muzicale. Si nici nu mi s-a impus ce sa ascult.
Din cand in cand, mama mai stramba din nas cand ma imbracam in stil hippie, dar nu am avut parte de ciocniri violente si, in plus, am constatat singura ca nu-mi statea bine, asa ca am renuntat.
Singura batalie grea pe care am purtat-o in adolescenta a fost cea legata de drumul pe care ar fi trebuit sa merg dupa terminarea liceului.
Pe atunci, in anii '80, era moda inginerilor. Politehnicile aveau, la admitere, sute de locuri, la sute de specializari si, din 5 in 5 ani, ieseau pe banda mii de ingineri. Asa incat, parintii mei au pus piciorul in prag si a trebuit sa trec printr-un examen de admitere la una din specializarile fabricii de ingineri, desi stiau foarte bine ca eram complet handicapata cand venea vorba de matematica, fizica si, in general, de tot ce presupunea oarecare tangenta cu cifrele.
N-am avut incotro: am dat examenul si l-am picat cu brio si cu o medie ceva mai mare decat numarul de clase ale trenului.
Si aici s-a terminat razboiul; dupa esecul rasunator, am luat-o de la capat cu invatatul pentru admitere, de data asta, la Litere, unde aveam talent, chemare si tragere de inima.
Toate astea se petreceau in anii '80, cand parintii aveau timp sa discute cu copiii, sa-si petreaca impreuna timpul liber si cand televizorul era doar o mobila inutila ( cu cele doua ore de program numite "un rahat intre doua telejurnale") iar internetul nici nu se inventase.
Acum, prin natura meseriei, asist deseori la razboaie intre generatii, razboaie care, de data asta, se mai soldeaza si cu victime.
Traim vremuri tulburi, e adevarat. Parintii sunt din ce in ce mai preocupati de ziua de maine decat de sufletul copiilor lor. Parintii, pur si simplu, nu-si mai cunosc propriii copii.
E foarte trist ca, la scoala, invatam o gramada de lucruri din care, de-a lungul vietii, folosim mai putin de jumatate. Dar nu invatam sa fim parinti.
Poate ar trebui infiintata o "scoala a parintilor", obligatorie. Pentru ca, in mod clar, multi oameni n-au nici cea mai palida idee despre ce inseamna sa ai si sa cresti un copil.
Daca ar fi sa impart parintii in categorii, ar iesi ceva de marimea Enciclopediei Brittanica.
Parinti care considera ca, odata iesit pe poarta, dimineata, copilul lor e deja responsabilitatea scolii iar responsabilitatea lor, ca parinti, inceteaza. Sunt acei parinti care nu se intereseaza niciodata de copilul lor, care, uneori, nu stiu nici macar in ce clasa e.
Parinti care considera ca, daca ii dau copilului foarte multi bani si ii cumpara absolut orice viseaza acesta, si-au facut, cu varf si indesat, datoria de parinti. Sunt acei parinti care isi vad copiii cam 10 minute pe zi, care nu au niciodata timp sa asculte ce au copiii lor pe suflet.
Parinti care, cu o severitate demna de un comandant de lagar, controleaza si cenzureaza orice face sau spune copilul lor. Sunt parinti care inca mai traiesc dupa modèle demult perimate, neacceptand ca, independent de vointa lor, lumea evolueaza. Sunt soiul ala de oameni care nu au niciodata niciun argument in afara de "pentru ca asa spun EU".
Si lista de categorii ar putea continua la nesfarsit.
Din pacate, tot mai multi tineri ies invinsi din razboiul intre generatii, devenind niste inadaptati, niste oameni incapabili sa stea pe propriile picioare, niste introvertiti incurabili, fara instinct de conservare. 
Unii dintre ei traiesc astfel o existenta terna, vesnic pe marginea unei prapastii si devin, la randul lor, niste parinti nefunctionali.
Altii, din pacate, aleg sa-si puna capat zilelor din motive care, unui om normal, i-ar parea cel putin ridicole. 
Multi tineri s-au sinucis pentru ca au ramas corigenti sau pentru ca nu au luat bacul. Sunt cei ai caror parinti au reusit sa le infiga bine de tot in cap, ideea ca, daca iau o nota sub 8, nici sa nu se mai intoarca acasa. Asa ca, la prima nota de 7, copiii respectivi aleg sa-si puna streangul de gat.
Ar fi foarte buna o scoala in care parintii, actuali sau viitori, sa afle cum sa comunice cu copiii lor, cum sa-i asculte, cum sa le respecte opiniile, cum sa aduca argumente pro sau contra, cum sa le fie alaturi in orice situatie.
In momentul asta, tot mai multi parinti merg pe principiul "il spalam p-asta, sau facem altul?"