Cu petitia-n protap (addenda)

Scriam, deunazi, despre jalbele pe care le tot trimitem pe la diversi "licurici".
Jalbele astea, sub forma de petitii online, devin din ce in ce mai patetice.
E chiar distractiv sa vezi cum niste jurnalisti cu ceva experienta se extaziaza in fata numarului de semnaturi de pe o petitie online.
Cat sunt ei de convinsi ca Licuriciul Cel Mare va citi, cu sufletul la gura, fituica semnata de vreo suta de mii de romani. Adica, el a citit si a raspuns public la o petitie semnata de 30 000 de americani si n-o sa raspunda la asta?
 Nu! N-o sa raspunda! 
Aia 30 000 de americani erau 30 000 de potentiali alegatori, asa ca reprezentau o forta.
Cei o suta de mii de romani sunt o suta de mii de persoane aflate la cateva mii de kilometri, intr-o tara obscura, a carei asezare pe harta nu e prea clara pentru americani si care nu prea voteaza nici macar pentru interesul tarii lor, necum pentru Licurici.
Am mari indoieli asupra faptului ca ar da cineva, oricine, doi bani pe vreo petitie din asta online.
Mai ales ca multe dintre ele sunt de un ridicol desavarsit. Si -bomboana pe coliva- total agramate si lipsite de logica.
Oricum, agramate sau nu, logice sau nu, inteligente sau nu, nimeni nu le ia in seama. Mai ales intr-o tara ca Romania, in care totul trebuie sa fie pus pe hartie, daca se poate, in 5 exemplare, trimis prin Posta (ca, pana ajunge, ai si uitat ce cereai in petitie), asezat intr-un teanc de vreo doi metri si, poate, cu putin noroc, citit de cineva. Dupa care, petitionarul are de asteptat 30 sau 60 de zile (cred ca asta depinde de lungimea cuvintelor folosite in petitie) pentru a primi un raspuns standard care se potriveste la orice intrebare, incepand cu "cat e ceasul?" si terminand cu "care sunt efectele incalzirii globale?"
Asa incat, intr-o tara in care nimic nu functioneaza pe principii logice, petitiile de genul asta mi se par campionate de munca in zadar si de timp pierdut cu semnatul.
E doar parerea mea!

Jalba-n protap

Iar!
Din nou!
A nu stiu cata oara, jalba romanilor este purtata spre curtea americanilor.
Lasa ca si "licuriciul" pune botul la orice!
Acum doi ani, a fost suficient ca un europarlamentar sa fluture cuvintele "lovitura de stat", ca Licuriciul a si trimis fuguta un trepadus sa vada tancurile, luptele de gherila, sa auda impuscaturi si sa citeasca la lumina trasoarelor.
Cam din trei in trei zile, la Ambasada SUA, cate o "autoritate" din Romania face antecamera. Mai ales, reprezentanti ai Justitiei "independente".
( Independenta de ce? De vointa romanilor? De legi? Inca nu m-am prins)
Ieri, alt catelus al Licuriciului a debarcat, cu surle si trambite, in Romania.
O doamna scundaca, putin cam grasuta (o iertam, ca vine de la "tata lu' hamburger"), cu mari probleme de exprimare. In trei minute de discurs, am reusit sa numar vreo cinspe de "ăăhh...". Asta, pana am pierdut sirul si am renuntat.
Mult mai coerent a fost Ministrul de Externe care, desi cu accent specific Europei de Est, a avut un discurs legat si fara poticneli de elev scos la tabla a doua zi dupa o betie crancena.
Doamna scundaca a ascultat, cu blandete, jelania Presedintelui care nu mai poate cu subordonarea Justitiei de catre politic. Mai-mai ca plangea bietul om de mila judecatorilor si procurorilor hartuiti pana si in vis, de oricine are o parere si si-o exprima, mai mult sau mai putin oficial.
Evident, in discursul incoerent al doamnei, tema principala a fost "urecherea" politicienilor care baga bete in rotile asa bine "unse" ale tipei legate la ochi (si cu dopuri in urechi, as zice...dar nu se vad).
Colac peste pupaza, a mai aparut si o petitie online, in care niste "lideri de opinie" isi dau cu presupusul despre subordonarea aceleiasi Justitii si cer Licuriciului sa intervina...sa faca dracului ceva, deh!
Din 20 in 20 de minute, suntem tinuti la curent cu numarul de semnaturi de pe acea petitie, de parca ar avea vreo importanta ca sunt doua sau doua sute de mii.
De parca Licuriciul n-are altceva mai bun de facut decat sa citeasca povesti nemuritoare dintr-o tarisoara despre care nu e prea sigur daca e in Africa sau in Europa, daca are capitala la Bucuresti sau la Budapesta, daca locuitorii nu sunt cumva canibali sau...ceva.
Personal, am intrat o singura data pe site-ul cu petitii si mi s-a parut de un ridicol monumental. A doua oara nu mai fac prostia!
Ma deranjeaza, insa, faptul ca noi, romanii, suntem tot timpul, cu jalba-n protap.
Mai intai am pupat toate cururile posibile ca sa intram in NATO.
Apoi, am pupat iar, la greu, ca sa intram in UE.
Acum, continuam sa pupam pentru spatiul Schengen.
Intre timp, ne plangem ca UE ne impune tot felul de restrictii, care de care mai bizare si mai absurde.
De ce dracu' nu putem sa stam noi potoliti pe curu' nostru?
De ce dracu' nu ridicam odata ochii din pamant si nu ne impunem SI punctul nostru de vedere?
De ce dracu' stam tot timpul cu ochii in curtea vecinului, parandu-ni-se ca vaca lui da mai mult lapte, ca florile lui sunt mai cu mot, ca iarba lui e mai verde?
Acum, astept, fara nerabdare, sa vad cam cat timp va trece pana cand jalba la Licurici va fi definitiv si irevocabil ingropata pe o pagina de internet pe care n-o citeste nimeni. 

Something old and something new

Nu. Nu ma refer la faimosul obicei de nunta american, ci la cu totul altceva: la unul dintre sporturile mele preferate.
Este vorba de Formula 1.
Inca de cand eram adolescenta, am urmarit cursele de F1. In mod absolut de neinteles, chiar si in vremurile tulburi, cand televiziunea avea doar doua ore de program pe zi in timpul saptamanii, duminica se putea vedea cursa...atunci cand era cursa.
I-am vazut pe Fittipaldi, pe Niki Lauda, pe Ayrton Senna, pe Damon Hill.
Am vazut curse care se castigau sau se pierdeau pe ultimii metri.
Am vazut curse in care Regulamentul nu ucidea spectacolul.
Una peste alta, pana acum 6-7 ani, chiar urmaream cu sufletul la gura fiecare cursa, de la cap la coada.
Acum, de ceva timp incoace, mai-marele Bernie, nemaiavand, in mod clar, toate tiglele pe casa, schimba regulile in fiecare sezon.
Mai intai a impus un singur producator de pneuri. De ce ma duce asta cu gandul la licitatiile din Romania, la care nu participa nimeni, dar castiga cine trebuie?
Apoi a interzis alimentarea in timpul cursei.
A "uniformizat" masinile, cu foarte mici exceptii care par a fi mai mult niste artificii, la limita regulamentului, ale inginerilor.
A introdus in calendarul competitional o gramada de circuite care incarca ingrozitor programul, dau peste cap bioritmul tuturor prin repetatele schimbari de fus orar, duc sfarsitul sezonului pana la inceputul sezonului de ski si nu aduc, intotdeauna, veniturile scontate. Asta, ca sa nu mai amintesc date de desfasurare "batute in cuie", fara a se tine seama de conditiile climatice. O cursa in India sau in Malaezia, in timpul musonului, e o cursa ratata pentru toata lumea. Numai Bernie nu pricepe asta!
In ultimii ani, in F1, a aparut un nou "copil-minune": Sebastian Vettel.
Este comparat mereu cu compatriotul sau, Schumacher si, din pacate, comparatia nu-l avantajeaza deloc.
Nu am fost niciodata fan Schumacher, asa cum nu sunt nici fan Vettel, dar nu pot sa nu observ diferenta imensa de valoare.
Vettel are o masina absolut fantastica si o echipa de ingineri pe masura. Uneori, chiar ma intreb cam ce-ar iesi daca ar lua cineva la puricat, bine de tot, masina aia; prea merge-ceas...uneori am senzatia ca va decola. 
Masina asta, chiar si condusa de Karthikeyan, tot ar iesi pe primul loc.
Vettel pleaca, in cele mai multe cazuri, din pole-position, tasneste ca din pusca, se instaleaza la 15-20 de secunde de urmatorul pilot si isi face cursa monoton, fara emotii, depasind doar pe amaratii carora li se falfaie steagul albastru si facandu-si sponsorul sa-si roada unghiile pana la coate. Si, cand nu pleaca din pole, castiga "la boxe" sau...abandoneaza.
Foarte rar l-am vazut depasind pentru a castiga o pozitie iar cand o face, o face cuminte, pe linia dreapta si foarte rar pe viraje si aproape niciodata pe exterior.
Vettel e un sofer, nu un pilot.
El si Bernie Ecclestone au reusit sa ucida, in ultimii ani, tot spectacolul Formulei 1.
Este foarte adevarat ca, de cand a murit Ayrton Senna, masinile au devenit mai sigure. Au mai fost accidente grave, dar nu mortale.
Insa de aici si pana la uciderea oricarui spectacol e cale lunga. 
Masinile sunt controlate electronic de la primul la ultimul surub. In curand, nici de piloti nu va mai fi nevoie. Sau ii vor aseza pe toti pe un rand, le vor da cate o telecomanda si, astfel, ne vom uita ca la GTA.
Mi-e dor de cursele alea in care cate un pilot mai smulgea furtunul de alimentare, altul mai scotea degetul mijlociu, altuia ii murea motorul cu 20 de metri inaintea liniei de sosire. Mi-e dor de cursele in care depasirile se faceau pe pista, nu la boxe. Mi-e dor de cursele in care cauciucurile uzate erau schimbate cu altele noi, ori de cate ori era nevoie.
Da doamne sa nu apara masinile electrice in F1!!!
 

Uscaciunea interioara

Din pacate sau, poate, din fericire, ne-am nascut in Romania. 
Nu am ales asta, asa cum nu ne putem alege parintii.
In mod clar, nu traim intr-o lume perfecta, nu traim intr-o tara perfecta. De fapt, ma indoiesc de existenta unei lumi perfecte si a unei tari perfecte.
E lucru stiut si demonstrat ca nimeni nu e perfect multumit cu ceea ce are; vrem mereu altceva, vrem mai mult, vrem mai bine.
Din pacate, in ultima vreme, observ ca sportul national, in Romania, a devenit incrancenarea, negarea, improscarea cu noroi a orice.
Da! Salariile sunt mici! Insuficiente, in cea mai mare parte a cazurilor.
Da! Somajul a atins cote alarmante.
Da! Preturile o iau razna de 15 ori pe zi.
Da! Justitia nu mai e demult oarba; a devenit o adevarata ruleta ruseasca.
Da! Guvernul isi tot da cu stangu-n dreptu' de cate ori poate.
Da! Codul rutier se schimba in fiecare luna de ti-e si frica sa mai bagi cheia in contact sa nu cumva sa te pricopsesti cu vreo amenda pentru plata careia muncesti un an de zile.
Da! Proiectul Rosia Montana a invrajbit o gramada de oameni impotriva altei gramezi de oameni.
Da! Cainii maidanezi au scos ce-a fost mai rau din oameni, facandu-i sa se improaste unii pe altii cu invective care de care mai josnice.
Si as putea continua inca mult.
Se pare ca deviza tarii a devenit "Cine nu-i cu mine e impotriva mea!".
De ceva timp incoace, observ, pe Facebook, un adevarat razboi.
Oameni care nici nu se cunosc intre ei, isi arunca unii altora sageti otravite pentru simplul motiv ca unii indraznesc sa aiba si sa enunte o parere diferita de a altora.
Sunt oameni care se incapataneaza sa posteze de zeci de ori aceleasi idei, pline de ura, la adresa a tot ce se intampla in tara.
Sunt oameni care nu mai vad nimic altceva decat obiectul (sau obiectele) urii lor. 
Ma uit, citesc si ma intreb cat de uscati pe dinauntru pot fi acesti oameni.
Ma gandesc ce urata trebuie sa fie viata cuiva care nu mai e in stare sa vada nimic frumos, a cuiva care se trezeste si se culca intr-un ocean de ura si de nemultumire.
Am incercat sa intreb un astfel de om, suparat pe lume si pe viata, daca isi mai aminteste cand s-a bucurat ultima data la vederea unui curcubeu sau a zambetului unui copil. Mi-a raspuns, cu incrancenare, bineinteles, ca habar n-am cati copii nu pot zambi pe lumea asta.
Mi se pare cel mai cretin argument, servit cu regularitate, cand nu ai argumente sa contrazici.
Daca fiecare dintre noi, infruntand toate greutatile, luptandu-ne sa supravietuim, am incerca sa ne facem propriii copii sa zambeasca, toti copiii ar putea sa ne bucure cu zambetele lor.
In ritmul asta, vom deveni un popor de incrancenati care vom creste niste copii incrancenati, pe care ii vom invata sa urasca, sa dispretuiasca iar cuvantul "bucurie" va fi exclus din dictionare.
Mai nou, de vreo luna incoace, urmaresc zambind, cum, pe Facebook se "naste" un nou partid.
Evident, cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai belicos impotriva a tot ce nu merge bine in Romania. 
Evident, nu aduce nimic nou fata de ce clameaza toate celelalte partide mai mult sau mai putin obscure. Nu propune nicio solutie; doar insira probleme. Probleme pe care, in fond, le cunoastem cu totii; ne lovim zilnic de ele.
Probabil, va fi un nou partidulet care, pana la urmatoarele alegeri, va strange ceva fonduri din cotizatii, va impinge un deputat obscur in Parlament, dupa care se va alia repede cu partidul majoritar, ca sa mai prinda o ciozvarta de ciolan.
Dar e un partid doldora de "intransigenti" gata sa se lupte cu coruptia, cu guvernul, cu presedintele, cu Uniunea Europeana, cu toti cei care nu-l voteaza si cu morile de vant. Un partid ale carui idei imi amintesc de Marat si Robespierre si de ridicolul lor Directorat.
Intre timp, eu ma lupt sa supravietuiesc dintr-un salariu de mizerie dar ma bucur ori de cate ori imi strang copilul in brate, ma bucur cand vad culorile toamnei in copaci sau cand, de dupa norii negri, soarele imi lumineaza orizontul.
Incrancenarea o pastrez pentru mine, n-o impun nimanui si incerc, cu puterile mele, sa traiesc in tara pe care nu mi-am ales-o dar pe care o iubesc, cu bune si cu rele.
 

Sah si mat, in doua mutari

Credeam ca Vasluiul e locul in care se intampla cele mai bizare lucruri.
Constat, insa, ca vin tare din urma si altii.
In tara in care totul e posibil, descopar, cam de trei ori pe zi, minuni ale logicii.
Astfel, am descoperit ca, la Timisoara (al naibii de departe de Vaslui), a aparut o mare problema.
Datele ar fi clare.
Se da un Liceu de Arta cu un sediu pentru care se plateste o chirie astronomica, in buricul targului, in urma unui contract nu tocmai ortodox.
Se mai da un Colegiu Tehnic functionand, de 60 de ani, intr-o cladire pe care, intre timp, a amenajat-o in consecinta. Cu ateliere dotate specific si tot tacamul.
Se mai da o cladire libera, situata la oarecare distanta fata de buricul targului.
Si, last but not least, se dau doua zile (de week-end) pana la inceperea noului an scolar.
Avem, deci, datele pe care trebuie sa le punem in ecuatie. De acum, lucrurile nu mai sunt asa de clare.
Primaria a decis, dupa ani buni, ca nu mai poate plati chiria astronomica pentru Liceul de Arta si incearca sa-l mute in cladirea libera. Profesorii si elevii nu sunt de acord, pe motiv ca nu e destul de "in buricul targului".
Se cauta, deci, niste fraieri. Este gasit Colegiul Tehnic pe post de fraier si somat, cu cele doua zile inainte de inceperea anului scolar, sa-si ia toate catrafusele si sa se mute. Unde? In cladirea libera refuzata de artisti.
Tot in cele doua zile (nu uitati! de week-end!), artistii se muta in cladirea eliberata de Colegiu.
Case close...vorba unui clasic in viata.
Numai ca cei de la colegiu nu sunt nici ei de acord sa paraseasca sediul in care au investit timp de 60 de ani.
Primarul spumega. Ameninta. Ia cu frumosul. Pune la dispozitie camioane pentru mutare. Aduce Politia si Jandarmii. Situatia, din tensionata, degenereaza.
Si acum se ivesc o gramada de intrebari.
Cine a semnat acel contract pagubos care, acum, nu mai poate fi aplicat?
In ce buzunare intra chiria uriasa?
De ce Primaria aplica legea dublei masuri? Daca artistilor li s-a permis sa refuze o locatie, de ce colegiul este evacuat cu forta si cu jandarmii?
De ce nu s-au putut face toate aceste miscari in timpul vacantei de vara?
Unde se vor duce, luni, la scoala, elevii celor doua institutii?
Care e vina celor de la Colegiul Tehnic, in toata tevatura asta?
De unde deduc (,) ca, in Romania, pe unii ii ia apa, in timp ce pe altii ii ia valul. 

Flower Power...de Dambovita

De vreo zece zile, in fiecare seara, in buricul Bucurestiului se aduna o gasca mai mare sau mai mica, pentru a protesta.
Stau asezati pe asfaltul in care bat cu pet-uri umplute cu pietricele, in tobe mai mult sau mai putin improvizate sau...bat din palme.
Sunt ecologistii de duminica. Cei care au auzit si ei, dupa 14 ani, de proiectul Rosia Montana.
Cei care, asemenea hipiotilor din anii '70, "pledeaza" pentru pastrarea nealterata a naturii.
N-ar fi nimic rau in asta, daca macar ar avea idee cam pe unde e Rosia Montana. Dar multi habar n-au.
Sunt tineri, multi dintre ei, probabil, studenti care se plictisesc in vacanta si li se pare ca e cool sa o arzi ecologist.
Adica sa vii cu o bicicleta de cateva milioane bune (nu de alta, dar nu prea sunt locuri de parcare in centru), sa mai schimbi o vorba cu alti protestatari pe care, pana acum, nu i-ai vazut decat pe Facebook si sa ai impresia ca se poate trai din like-uri.
Cei care nu sunt studenti au, cu siguranta, un loc de munca bine platit, cu masina de seviciu (poluanta) si isi fac vacantele pe plaje mai insorite decat cele de la Saturn sau Jupiter, la all inclusive.
Toti urla din rarunchi sa fie protejata o natura pe care n-o prea cunosc, dar niciunul nu scoate o vorba despre cat e de pagubos contractul care spoliaza tara de niste rezerve pretioase.
Ma intreb unde erau toti "ecologistii" astia cand se taiau sute de hectare de paduri, iar lemnul era vandut pe nimic, prin alte tari.
Ma intreb unde erau "ecologistii" astia cand Romania era transformata, incet dar sigur, in lada de gunoi a Europei "civilizate".
Le-as propune, daca tot au timp, sa-si incalece bicicletele si sa se duca in judetul Alba, la Rosia Montana (na! ca le-am spus si unde este!) si sa le arate locuitorilor de acolo cum se face agricultura ecologica pe pietre. Pentru ca zona respectiva nu degeaba e monoindustriala; acolo nu se poate face altceva decat minerit.
Sau, poate, inteligenti cum sunt, gasesc ei o metoda ieftina si "verde" prin care statul roman sa poata exploata resursele care, in final, sa ramana tot in Romania.
Eu nu sunt nici pro, nici contra proiectului. N-am fost acolo sa vad care e situatia si nu pot sa ma pronunt doar din auzite, stand in fotoliu si dand like-uri. 
As protesta, mai degraba, in favoarea revizuirii contractului care trimite aurul romanesc in banci de unde a-ntarcat dracu' copiii.
Neo-hipiotii de la Universitate mi se par absolut patetici, cu bicicletele, cu tobele, cu pet-urile lor.
Pacat de atata energie irosita aiurea.

Divide et impera!

Se stie, de foarte multa vreme, ca un popor divizat, inversunat, e mult mai usor de condus si, mai ales, de manipulat.
De mai bine de 20 de ani incoace, toti conducatorii Romaniei nu au facut altceva decat sa asmuta oamenii unii impotriva altora.
Populatia e asmutita pe categorii profesionale, etnice, morale, astfel incat exista tot timpul tabere care lupta impotriva altor tabere.
Din cand in cand, atunci cand apare o scurta perioada de acalmie, se mai arunca un os care sa revigoreze batalia.
Si, cum vara e perioada de concedii, iar taberele se raresc imprastiindu-se pe la munte, pe la mare si pe la bulgari, flacara razboiului trebuie mentinuta cu greu si cu orice pret.
Asa ca, in doar o luna si un pic, au fost asmutiti cei ramasi pe campul de batalie, pentru diverse cauze.
Mai intai, pe criterii etnice, au fost asmutiti romanii impotriva tiganilor. Asta n-a fost prea greu, deoarece acestia din urma au reusit performanta de a se face singuri de cacao, in mod...regal, as putea spune.
Apoi, pe criterii nationaliste, s-a mai revigorat putin vechea batalie intre romanii majoritari si ungurii minoritari. Probabil, batalia va fi cu multe victime in timpul meciului de fotbal, cu miza mare, Romania-Ungaria. Doamne-ajuta-ne!
Cele mai noi lupte se duc acum, in paralel, pe criterii ecologice si morale.
Pe de o parte, o mana de "hippsteri" (asa am auzit ca le zice, desi n-am prea priceput ce-s aia) bat cu pet-uri goale in asfaltul din buricul Bucurestiului intru apararea unei naturi care, pentru majoritatea dintre ei, e ceva abstract, despre care nu prea stiu unde se afla, dar musai trebuie sa fie verde.
In aceeasi batalie sunt angajati si mii de oameni care stiu foarte bine unde se afla Rosia Montana, pentru ca de ea, cu sau fara cianuri, depinde existenta lor.
Niciuna dintre tabere, insa, nu-si pune problema cum naiba a reusit Ciorbea sa incheie un contract atat de "avantajos" incat firma de exploatare a unor resurse foarte pretioase nu plateste decat 6% redevente statului roman. In fond, daca tot ne vindem pielea, ar trebui macar s-o vindem scump.
Pe de alta parte, pe criterii morale, s-a declansat (asa cum se intampla periodic) batalia intre sustinatorii eutanasierii haitelor de caini vagabonzi si "iubitorii de animale".
Cainii maidanezi nu sunt, de ieri-de-alaltaieri, obisnuiti in peisajul citadin.
Cand Ceausescu a daramat cartiere intregi de case pentru a construi celebrele "blocuri muncitoresti", mii de caini au ramas ai nimanui, pentru ca nu-si lua nimeni, intr-un apartament cat o cutie de chibrituri, cotarla care, cu cateva luni in urma, pazea batatura.
Evident ca, in timp, populatia canina maidaneza a proliferat exponential, devenind o adevarata problema la nivel national.
Din cand in cand, haitele de caini "comunitari" ataca. Evident ca isi aleg victimele cu mare grija.
Mai intai, a cazut victima o batrana destul de neajutorata incat sa nu aiba forta de a se apara. Femeia a murit sfasiata.
Populatia cu varste cuprinse intre 15 si 60 de ani este bine si indelung antrenata pentru a face fata, cu oarecare succes si fara prea mari pierderi, atacurilor. Hai, o muscatura-doua acolo, cateva injectii antirabice si viata merge inainte. Continuam sa trecem printre haite, in drum spre si dinspre casa, incercand sa supravietuim.
A doua victima, care dovedeste cat sunt, totusi, cainii de inteligenti, a fost un turist japonez.
E clar ca omul nu mai vazuse in viata lui haite de caini bantuind, libere, prin mijlocul unui oras si, din acest motiv, a fost luat complet prin surprindere. In mod logic, a sfarsit, si el, devorat.
Ultima victima, cea mai neajutorata, un copil de 4 ani, a declansat o adevarata isterie pro si contra.
Pana si medicii legisti (si oamenii astia au vazut multe la viata lor!) au ramas marcati de modul in care haita sfasiase o mana de carne.
In toate cazurile, autoritatile care, din 4 in 4 ani, promit ca ne vor scapa de flagel, arunca vina unele pe altele si se spala pe maini de urmele de sange.
Organizatiile nonguvernamentale incaseaza niste bani pentru sterilizarea animalelor, dar, dupa ce le sterilizeaza (DACA le sterilizeaza), le dau drumul inapoi, in strada. Inca mai incerc sa-mi dau seama de unde si pana unde sterilizarea impiedica potaia sa muste si sa fie agresiva.
Am mari indoieli ca animalele sunt, intr-adevar sterilizate. Nu de alta, dar incerc sa-mi explic de ce vad frecvent catele cu cercel in ureche, carand dupa ele un mic pluton de pui pe care ii alapteaza.
Ideea "luminoasa" cu adoptia cainilor maidanezi se dovedeste a fi una absolut cretina. In primul rand, pentru ca nu prea adopta nimeni un caine batran, raios, care isi arata coltii si maraie non-stop. In al doilea rand pentru ca unii inteleg prin "adoptie" luarea cainelui din adapost si cresterea lui in scara blocului, cu ceva oase si resturi pe care i le arunca din cand in cand. Si acel caine, evident ca-si va apara "teritoriul".
Astfel ca orasele sunt pline de haite de caini semi-salbaticiti, organizati ca stramosii lor, lupii si care ataca uneori din senin. Sau de foame, mai degraba.
Evident, cand s-a pus problema eutanasierii acestor animale, marii iubitori de patrupede au sarit in sus cum ca e o barbarie, ca au si cainii un suflet.
Stau si ma intreb: oare toti acesti militanti pentru "drepturile cainilor" or fi vegetarieni?
Pentru ca, daca nu sunt, au o mare problema de perceptie. Vaca, porcul si puiul din farfuriile lor nu au suflet? Nu sunt crescute, ingrijite, hranite cu unicul scop de a fi sacrificate si de a ajunge in cratita?
In cazul asta, n-ar fi mai bine sa dam drumul leilor, tigrilor, serpilor chinuiti in custile gradinilor zoologice? Sau sa lasam ursii gunoieri sa se plimbe, in voie, prin localitatile montane?
Imi plac si mie cainii. Am avut caine pe care l-am crescut de cand avea cateva saptamani si pana a murit de batranete, la 16 ani. Numai ca l-am crescut in curte, fara sa-l las sa umble printre oameni necunoscuti, vaccinandu-l de cate ori era nevoie, hranindu-l si ingrijindu-l.
Pot chiar sa inteleg tinerea unui caine in casa (desi nu cred ca poate fi fericit intre patru pereti) si scoaterea lui, IN LESA si, eventual, cu botnita, la plimbare.
Nu pot, insa, sa inteleg de ce trebuie sa trec mereu, cu frica, pe strada, nu conteaza la ce ora, vesnic pregatita sa ma apar de un atac in haita.
Nu pot sa inteleg de ce un copil nu se poate juca, in siguranta, intr-un parc sau in spatele blocului.
In cazul asta, sunt total de acord cu eutanasierea cainilor vagabonzi si cu sterilizarea tuturor cainilor cu stapan, cu micile exceptii tinute pentru monta.
Moralistii vin cu argumentul suprem ca ar trebui, in cazul acesta, sa eutanasiem toti violatorii, pedofilii, criminalii. De ce nu? Americanii inca o mai fac, cu succes.
Chestia e ca, intre viata mea, a copilului meu, a semenilor mei si viata unui caine, cu mare parere de rau, nu aleg viata cainelui. Conform sanatosului principiu (care-mi va urca in cap pe iubitorii de animale) "decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa".