Eu sunt mic si beau laptic.

                                                         

 „Dragul prieten" chinez a fost să-și încordeze mușchii la Moscova.

Lăsăm deoparte că, probabil, lui Putin i-a fost cam târșă să iasă din bârlog să-l întâmpine la aeroport. Și-a trimis Vice-Prim Ministrul.

Întâlnirea se comentează, de trei zile. 

Se iau la puricat cele mai mici gesturi, se încearcă cititul pe buzele chinezului, expresiile faciale. Nu că ar avea Xi vreo expresie; arată ca o păpușă de ceară.

S-a discutat pe larg și documentat despre meniul de la dineul oficial.

Au fost numărați pașii pe care i-au făcut unul spre altul pentru a se întâlni fix la mijlocul sălii. Și au făcut vreo câțiva. Sala aia era destul de mare încât să poată servi, la nevoie, drept pistă de aterizare.

Oricum, din cât s-a văzut, Xi a obținut cam tot ce a vrut. Rușii păreau tare cătrăniți și gânditori în timpul întâlnirii oficiale.

Dar, în toată harababura de comentarii si analize, m-a lovit o chestie.

Au comentat unii diferența de înălțime dintre Xi și Putin. Asta chiar că a fost "pălitura crânșină".

Uite o chestie pe care niciunul dintre ei nu ar fi putut s-o controleze. Aș zice că era fix o loterie. Cât de înalte să fi fost niște tocuri pentru Putin? Și ce-ar fi fost dacă se întâlnea cu Charles De Gaulle?

SCOALA NOASTRA CEA DE TOATE ZILELE

 România educata. 

Asta ar fi denumirea generica a unui mare pachet de legi care, teoretic, ar trebui sa scoată învățământul romanesc din amorțirea in care se zbate de peste 30 de ani.

De câteva săptămâni, se tot discuta despre legile educației si apar, in spațiul public, tot felul de păreri mai mult sau mai puțin pertinente.

Uneori, am senzația ca cei care au scris legile alea sunt mana-n mana cu grupurile de mamiki de pe WhatsApp. Expertele alea in tot ce tine de copii.

Examene.

Evaluare nationala la romana si matematica, PLUS examen de admitere la liceu. Amândouă, la sfârșitul clasei a VIII-a, adică la 14-15 ani. Bine, poate n-ar fi rău ca examenul asta sa mai cuprindă si putina istorie, geografie, chimie, fizica, informatica.

Încep sa cred ca Bacalaureatul poate fi si desființat iar elevii binecuvântați, la sfârșit de clasa a VIII-a, cu asemenea examene sa fie admiși direct la facultate.

Programa școlară.

Pentru ca tot plecam de la zero cu legile astea, de ce sa nu mai adaugăm si niște materii noi?

Câteva ore de informatica. Sa mai spun ce baza materiala necesita orele astea?

Putina educație financiara (foarte utila, dar cine o preda?).

Putina educație rutiera, foarte utila si asta, de acord.

Poate si o ora de șah pe săptămâna, deși, sincer, as zice ca mai utile ar fi niște ore de înot (dar unde sa înoate bieții copii când si lotul național se antrenează prin cele străinătăți?).

Niște educație sexuala. Dar numai după ce mamikile (care au devenit mamiki prin concepție imaculata) își dau acceptul. Si numai după ce Biserica Ortodoxa Romana piaptănă bine de tot termenii folosiți.

In momentul de fata, elevii din gimnaziu petrec, in fiecare zi, 5-6 ore la școală si, daca sunt conștiincioși, încă 3-4 ore acasă, învățând si făcând teme. Despre elevii de liceu, ce sa mai spun? Bat lejer programul de lucru de pe șantiere.

Nec plus ultra.

Toate cultele din România (TOATE, da?) au făcut o lista de termeni interziși in scoli. Orientarea sexuala e tabu. Referirile la genuri, la fel.

 Paranteza! Ei, acum sa-i vad pe profesorii de romana predând genul substantivelor fără sa facă referire la masculin, feminin si neutru! Am închis paranteza.

Oare cultul catolic banează cuvântul "pedofil"?

Martorii lui Iehova banează termenul "transfuzie"?

Pentru ca, in ritmul asta, DEX-ul se va subția semnificativ iar la următorul referendum ne vom trezi ca se schimba numele tarii in Republica Ortodoxa Romana.

Respiratie, conspiratie

Daca tot se stinge încet-încet pandemia, virusologii de serviciu se transforma in seismologi si ufologi.

Abia a început anul si adepții teoriilor conspiraționiste au orgasm. 

 Mai întâi, cutremurele. Cele din Turcia au deschis cutia Pandorei. Asta, pentru ca, la câteva zile după dezastrul turcesc, au început cutremurele într-o zona din România necunoscuta ca zona seismica îngrijorătoare. Dar, bineînțeles, seismologii mai mult sau mai puțin amatori, fac legături, cauta cauze si efecte, își dau cu părerea si enunță cu suficienta analfabetului funcțional teorii cu placi tectonice sau cu răzbunări divine.    

Iar cam in același timp cu seismele, s-a lansat moda baloanelor.      

 Mai întâi, baloane apărute pe cerul american, presupuse de spionaj, meteo sau extraterestre. Forte desfășurate, rachete, adunat cârpe de prin ocean.      

Acum, daca tot vedem un război din primele rânduri, am găsit si noi balonul nostru. Bine, avioanele care au pornit după el nu prea l-au mai găsit. Probabil, bătea prea rău vântul prin zona.      

Dar, nu-i nimic. Se pare ca rusii, care -se știe- sunt mereu in pas cu ultimele strigări din moda, au trimis si ei niște baloane prin Ucraina.  Chestie de arta războiului. Dirijabilul din primul Război Mondial a băgat spaima in oameni pentru ca apărea de nicăieri, nu se prea auzea si bombarda. Asta, in condițiile in care, la vremea respectiva, oricum nu existau radare care sa-l ginească.       

Acum, radarele prind dronele dar baloanele din cârpă nu prea se vad.       

Probabil cineva se va gândi sa înarmeze baloanele astea cu bombe din material plastic așa încât sa doarmă radarul liniștit ca, la plastic, nu piuie.      

Eh, iata cate premise pentru teorii ale conspirației! Încep sa apară conexiunile intre baloane si seisme. Extratereștrii sughiță cronic de câteva zile. Televiziunile se bat pe expertul primordial, Marmureanu. Lasă ca omul e, clar, senil dar, nah...îl știe toată lumea de când bătea câmpii cu gratie după fiecare seism din anii ´90.

 

Reclame, reclame!

 In anii ´90, au inceput sa apara reclamele la televiziune.

Reclame facute prin alte tari la produse pe care nu prea le mai vazusem pana atunci.

Ai zice ca industria reclamelor ar fi trebuit sa prospere si pe plaiurile dacilor liberi in cei peste 30 de ani trecuti. N-ai sa vezi!

Subiectul este exhaustiv. Sunt atat de multe reclame, incat e greu sa faci un top.

De departe, cele mai multe sunt reclamele la medicamente si la suplimente alimentare. Ai zice ca suntem un popor bolnav cronic. Un calup de publicitate, indiferent pe ce canal, contine cam de doua ori mai multe reclame la medicamente/suplimente alimentare decat la orice altceva.

Pe langa faptul ca suplimentele alea alimentare sunt un fel de frectie la picior de lemn, si reclamele sunt complet tampite.

Hai sa ne gandim la acel Linex, care se ia impreuna cu antibioticul.

Se ia, timp de doua saptamani, la 3 ore dupa antibiotic, da? Cine ia antibiotice timp de doua saptamani? In general, tratamentul cu antibiotic nu dureaza mai mult de 3-4 zile. Bun. Admitem ca bagi antibiotic in nestire. Majoritatea se iau o data la 6 ore. Conform minunatei reclame, din 3 in 3 ore, iei ceva: antibiotic sau supliment. Punem pariu ca, cel tarziu in ziua a treia, nu mai stii ce anume trebuie sa iei si la ce ora? Ca sa nu mai vorbim ca-ti faci ferfenita somnul de noapte.

La fel de tampita (drept dovada, nici nu mai stiu la ce supliment e) e aia in care vine o tipa, o gaseste pe ma-sa pe scara mesterind nuj ce dracu´si ii trebuie douazeci de secunde ca sa-i spuna ma-sii sase cuvinte. Care cuvinte, in loc sa fie "da-te jos ca fac eu ce e de facut" sunt un soi de intrebare retorica fara niciun rost.

Si, ca sa nu ma leg numai de suplimentele alimentare, imi vine in minte ceva gen bomboana pe coliva: reclama Glovo.

N-am vazut ceva mai cretin. Niste marionete dezarticulate care par manuite de un papusar beat si un text dadaist. Cuvinte insirate fix ca sa dea din coada si care n-au absolut nicio legatura cu firma de livrari la domiciliu. Bine, n-au legatura nici intre ele.

Si cand ma gandesc la cati bani plateste o firma pentru crearea unei reclame si pentru difuzarea ei. Chiar arunci banii asa, pe fereastra, fara sa te gandesti ca te faci naibii de ras cu asa reclame?

Banca de rezerve

 S-a vorbit si scris o grămadă despre cartea lansata cu surle si trâmbițe, "Spare".

Era sa spun "scrisa de Printul Harry", dar cred ca as fi greșit. 

N-am reușit sa găsesc ediția in limba engleza. Exista numai in format e-Book, ceea ce, pentru mine, e un no go. Am citit ediția in limba franceza cu speranța ca e o traducere onesta.

Cartea se citeste usor. Motiv pentru care inclin sa cred ca se datoreaza unui ghost-writer. Capitole care dezvolta si continua lin si logic subiectul, ordine cronologica.

Ceea ce povesteste "autorul" e alta treaba.

Ok. Inteleg. Sunt amintirile lui, este modul lui de a intelege si interpreta faptele.

Ceea ce sare in ochi de la inceput e trauma profunda resimtita de la moartea mamei sale. Si e de inteles. Un copil de 12 ani care nu pricepe unde a disparut mama sa si de ce toti ii spun ca ea nu se mai intoarce. Si pe care el continua, inca mult timp, s-o astepte.

Aceasta trauma pare sa nu fi disparut complet si asta da cititorului senzatia de un pic de paranoia.

La aparitia cartii, foarte multe voci l-au acuzat ca prea mult "da din casa". Da. O face.

Monarhia britanica e una dintre cele mai vechi din Europa si inca mai functioneaza dupa legi si cutume anacronice, vechi de cateva sute de ani.

Nu e nevoie sa citesti "Spare" ca sa-ti dai seama ca familia regala britanica e o familie disfunctionala. Si nici nu afli asta din tabloide ci din media "serioasa" si impartiala. (Bine, "media impartiala" suna putin ca o contradictie in termeni). Iar disfunctionalitatea asta e scoasa in evidenta, ca un neg pe varful nasului, de presa aia care e a patra putere in stat si care, pentru un cititor sau un click, calca pe cadavre.

Citind cartea, constati ca presa si, in special, acea fauna numita paparazzi sunt personaje principale.

Aceasta fauna sta cu ochii pe orice persoana publica iar britanicii se trezesc in fiecare dimineata cu gandul sa vada ce a mai facut vreun membru mai mult sau mai putin proeminent al familiei regale. Am constatat asta, cu ochii mei, vazand cat de rapid dispar tabloidele de la chioscurile de ziare.

Harry e demonizat pentru ceea ce a dezvaluit in carte.

Petreceri stropite cu alcool, cate un joint fumat. Adica, lucruri pe care le face majoritatea tinerilor la un moment dat. Atata doar ca majoritatea aia nu are zeci de camere foto indreptate spre ea.

Harry e demonizat pentru ca a recunoscut uciderea unor talibani. In RAZBOI, da? Intr-o situatie in care, daca nu ucizi, esti ucis.

E demonizat pentru faptul ca si-a luat familia si a cautat un loc mai linistit unde sa traiasca exact ca orice familie normala. Si a facut asta intr-un moment in care nu mai era demult "rezerva"; era deja al saselea in ordinea succesiunii, deci cu 1% sanse sa ajunga pe tron.

Foarte multe dintre faptele expuse in carte pot fi verificate cu un simplu click pe "The Sun". Un exemplu de "asa nu" in jurnalism.

Ceea ce nu poate fi verificat sunt relatarile conversatiilor private din familie. Iar aici, avem doar varianta lui Harry. Varianta care e, clar, subiectiva. Ceea ce ma duce cu gandul la o incercare de a scoate ceva profit in baza unor dezvaluiri care nu pot decat sa dauneze.

O abordare infantila -as zice- pe principiul "i-am dat un pumn, dar el a inceput".

Concluzia mea, PERSONALA, dupa citirea cartii, este ca am citit 500 de pagini de frustrari adunate in peste 20 de ani. Unele justificate, altele care mai bine ar fi ramas in notitele unui psiholog.

Nu pot sa spun ca e o carte care trebuie citita, dar nici ca e un no go.

Daca, insa, cineva e dispus sa citeasca si altceva decat eternele fituici de "dezvoltare personala", e o carte a carei lectura nu pune mari probleme. 

Problemele apar numai daca te apuci de comentat fara s-o fi citit.

Cititul dauneaza grav sanatatii

Sunt dependenta de carti.
Citesc, de cand ma stiu...ma rog, de cand am invatat sa citesc si nu ma mai satur de carti.
De cand am plecat din Romania, am citit numai carti in engleza si in franceza, pentru ca, normal, nu prea am unde gasi carti in limba romana pe aici. Mi-e dor, insa, de carti in limba romana si nu-mi place sa citesc pe Kindle; am eu asa, un fix, pe cartile tiparite.
Asa ca, daca tot mi-am facut concediul in Romania, dupa trei ani, hai sa ma aprovizionez cu carti in limba romana.
Am cumparat vreo 15 carti, din librarii sau din anticariate. Autori romani si straini; edituri "serioase" sau obscure.
Prima carte pe care am citit-o, dintre cele 15, a fost Preludiu de Ileana Vulpescu. Pentru ca i-am citit intotdeauna cartile cu delicii.
Numai ca cei de la editura Tempus din Ploiesti mi-au stricat toata placerea lecturii. 
Cartea e plina de greseli (in mod cert, de tipar, pentru ca nu mi-o imaginez pe Ileana Vulpescu scriind ca un semianalfabet). Cam pe fiecare pagina, macar o geseala de tipar sau cate un cuvant sarit de trebuia sa reiau fraza de la inceput, ca ma pierdeam in ea pana nu ghiceam cuvantul lipsa.
Bun, am zis: sa trecem la alta carte, de data asta o traducere din limba franceza, facuta de Nicolae Constantinescu, pentru editura Polirom. Editura serioasa, zic si ma adancesc in lectura. 
Dar...surpriza! Iar greseli de tipar si, de data asta, si greseli de traducere. Din cand in cand, textul suna ca o traducere facuta cu Google Translate. Expresii care, traduse cuvant cu cuvant, nu au niciun sens in limba romana. Si nu cine stie ce chestii rare, ci expresii pe care le inveti, la scoala, prin al cincilea an de franceza.
Deja am citit vreo sapte carti dintre cele cumparate in Romania si doar una singura (Editura Humanitas) a avut numarul minim de greseli de tipar acceptabil. 
Acum am inceput o carte de Stephen King, de la editura Nemira si, pana acum, macar traducerea mi se pare buna iar greselile de tipar, la limita inferioara.
Citind toate aceste carti, incepe sa ma incerce un sentiment de vinovatie fata de fostii mei elevi carora le corectam la sange fiecare greseala, litera mancata, dezacord etc. Cum s-or simti ei citind carti atat de pline de greseli?  Mai ales ca, atunci cand le semnalam o greseala de tipar in vreun manual, trebuia sa vin cu trei dictionare diferite ca sa-i conving ca, intr-adevar, in manual e scris gresit.
Pacat! Astfel de experiente ar putea sa taie omului pofta de citit. 
Ce placere mai e aia, daca la sfarsitul cartii, simti ca-ti iau foc creierii si te simti mai epuizat intelectual decat dupa rezolvarea cine stie carei probleme de matematici superioare? 
Asa ca, pana la urmatoarea vizita in Romania, ma intorc la cartile in engleza si in franceza, scrise corect, traduse bine si...mult mai ieftine decat cartile romanesti.

Punct si de la capat

Au trecut aproape 7 luni de Londra. 
Am trecut prin ploaia marunta si deasa, prin ceata (nu asa de multa cum spune legenda) si, mai ales, prin raceala britanica.
Am mancat o gramada de mancare fara niciun gust, multumind cerului ca, macar dupa poza de pe punga sau cutie, puteam sa ma prind de continut.
A venit vremea sa trec la un alt nivel.
Asa ca, intr-o seara de sambata, m-am suit in autobuz si, pana dimineata, am trecut prin patru tari.
Drumul de la Londra la Dover a fost ca o nastere cu forcepsul: chinuit de un trafic infiorator.
DOVER. Un port imens, cam cat un judet mai mic. Vama, unde au fost verificate pasapoartele de catre vamesi francezi plictisiti de lume si de viata.
Imbarcare pe Proud Of Canterbury. Autobuzul va ramane undeva, pe puntea inferioara, in timp ce calatorii vor urca trei, patru sau opt etaje, pana unde au chef sa stea.
O foame cumplita m-a impins spre unul dintre cele 5-6 restaurante unde, cu ultimele lire, mi-am pus in farfurie doi carnati si, langa farfurie, o sticla de cidru. Am infulecat carnatii pe nerasuflate, terminandu-i inainte ca feribotul sa se desprinda de mal. Abia cand am simtit ca echilibrul meu a devenit cam precar, m-am gandit ca, daca oi avea rau de mare, voi revedea carnatii iar stomacul imi va fi la fel de gol ca inainte de masa. Spre norocul meu, se pare ca nu am rau de mare.
Am urcat pe cea mai de sus punte, cea deschisa, unde se putea fuma. Un vant furios m-a tinut tot timpul cu o mana inclestata pe balustrada. Pescarusii au insotit feribotul cateva minute, zburand atat de jos, ca mi-era frica sa nu ma aleg cu vreun ochi scos.
Canalul Manecii, la ora 2 noaptea, e ca un bulevard la ora de varf; plin de vapoare de toate marimile si natiile. Ma intreb cum o fi ziua!
Traversarea a durat o ora si jumatate.
CALAIS. Un port la fel de mare ca si Dover, numai ca aici se circula pe dreapta drumului...in sfarsit!
Circulatia incepe sa fie relaxata, prea putine masini traversand Europa in crucea noptii.
Nici nu stiu cand am trecut din Franta in Belgia. Mi-am dat seama doar cand am constatat ca am mari dificultati in a citi numele localitatilor.
GHENT. Un orasel adormit, in Belgia, unde un alt sofer a preluat volanul. Am presupus ca e pe la jumatatea drumului.
BRUXELLES. La 4 dimineata, arata ca un sat mai mare, adormit.
De la Ghent si pana cand am intrat in Germania, peisajul a fost cumplit de plictisitor: in dreapta autostrazii, calea ferata (pe care, timp de vreo 4 ore, n-am vazut niciun tren), in stanga, campuri mai mult sau mai putin cultivate.
Cand a inceput sa se lumineze, am intrat in Germania. Tot pe nesimtite, fara frontiera sau alt marcaj. 
Pur si simplu, peisajul a devenit interesant.
Relief ondulat, foarte multa vegetatie, paduri si case cu acoperisuri tuguiate.
E a patra tara, in care ma si opresc.
KÖLN. Oras imens, pe malul Rinului. Punctul terminus al calatoriei mele de 11 ore.
Si meridianul 0 pentru mine. De aici, iau viata de la capat. Daca voi reusi sa pricep ceva din limba bastinasilor!