Romania zoologica

De ceva vreme, dacă e să te iei după ştirile care inundă ecranele televizoarelor, România a devenit un fel de nouă "fermă a animalelor".
Dacă ar trebui s-o iau de la descălecat, aş începe cu gripa aviară (aviara grippa, în engleza bociană), aş continua cu gripa porcină, cu boala vacii nebune dar mă voi rezuma doar la istoria contemporană, lasând istoria antică în seama specialiştilor.
A-nceput de ieri să cadă câte-un cal în plina stradă. (E parafrază, deci nu pot fi acuzată de plagiat)
Scandalul cărnii de cal a ţinut prima pagină vreo săptămână şi mai bine. Ca de obicei, a fost o furtună într-un pahar cu apă. De fapt, problema era a etichetelor pentru că, după cum se ştie, carnea de cal e perfect comestibilă şi chiar foarte gustoasă. Ca să nu mai vorbim de faptul că e de notorietate curăţenia acestui animal. Să mai amintesc de cât e de curat porcul pe care îl mâncam cu atâta plăcere?
Bun...s-au lămurit treburile cu caii şi cu etichetele, a zburat pisica peste o grămadă de garduri de nici nu se mai ştie în a cui curte s-a oprit şi a explodat un alt "scandal" zoologic, zoofil...că nici nu mai ştiu cum să-i zic.
Mă refer la mica grădină zoologică din curtea unui binecunoscut interlop.
Nu cine ştie ce; patru lei şi doi urşi. Mă rog...ăştia au declanşat scandalul, că, altminteri, ar mai fi şi nişte cai, câini, papagali, dar ăştia nu se pun.
Mai întâi, stau si eu strâmb şi mă gândesc drept: cum mama dracului să ţii nişte fiare în curte? 
Bun. Erau în cuşti. Păreau binişor îngrijite. Dar Ferentari e ÎN Bucureşti. E un cartier locuit, circulat şi, oricât de nonconformist ar fi cineva, nu ştiu dacă ar aprecia la justa ei valoare o plimbare cu leu-n lesă prin ce parc o fi pe-acolo. Sau nişte răgete în crucea nopţii.
Păi, în cazul ăsta, eu, mare iubitoare de crocodili, pot să ţin unul la mine-n baie? Şi să-l scot, din când în când la plimbare, să nu se anchilozeze? Pot? Pot?
Până aici, toate bune şi la vară, cald. Circul maxim a avut loc azi, timp de vreo cinci ceasuri când, în urma unei hotărâri judecătoreşti (o fi apărut şi motivarea?), fiarele au fost luate pentru a fi duse într-un mediu mai potrivit. La o grădină zoologică.
Urşii, probabil, vor ajunge într-o ţară în care vor avea condiţii bune de viaţă în semi-captivitate, iar leii, într-o rezervaţie din Africa de Sud.
Evident, a fost ocazia perfectă pentru ca diverse voci să se facă auzite.
Vocea apărătorilor drepturilor animalelor care urla din răsputeri că de ce sunt tranchilizate şi cărate în cuşti de colo, colo. De parcă ar putea cineva să convingă nişte fiare să ia autobuzul şi să coboare frumos la grădina zoologică la care au fost repartizate.
Vocea celor care, dispunând de toată logistica necesară, au asigurat transportul în condiţii de securitate al fiarelor.
Vocea celor care se întrebau, pe bună dreptate, cum mama dracului a ajuns cineva să deţină astfel de animale în curte, în condiţiile în care nu prea poţi cumpăra lei şi urşi de la orice pet-shop.
Personal, cel mai mult mă deranjeaza acei vajnici apărători ai animalelor din cauza cărora jumătate din populaţia României a făcut măcar o dată un vaccin antirabic. 
Încă n-am văzut manifestări atât de violente în apărarea bolnavilor de cancer care nu-şi pot procura medicamentele, a bătrânilor care, după o viaţă de muncă, sunt siliţi să facă foamea pentru că nu le ajung pensiile de la o lună la alta, a şomerilor peste 45 de ani pe care nimeni nu-i mai angajează, chiar dacă au experienţă si abilităţi deosebite în meseria lor, a tinerilor pe care nimeni nu-i angajează pentru că n-au experienţă.
O fi ultima modă să aperi drepturile animalelor. Dar moda asta e în ţări în care drepturile omului sunt demult statuate şi respectate.
De ce dracu' n-om face şi noi o listă de priorităţi în capu' la care să fie OAMENII? 

Eu citesc, tu citesti...el n-ar citi nici mort

Am tot postat despre politică, despre sutele de anomalii care ne populează viaţa de zi cu zi.
De data asta, altceva mă frământă. De fapt, nu mă frământă de azi-de ieri, ci de foarte multă vreme.
Prin natura meseriei şi, din fericire, datorită unei pasiuni pe care o am de când ma ştiu, citesc. Mult si constant.
Când eram copil, eram groaznic de frustrată că, nici măcar suindu-mă pe scaun, nu reuşeam să ajung la rafturile cele mai de sus ale bibliotecii părinţilor mei; eram, deci, silită să citesc doar cărţile de jos. Din fericire, asta e o boala care trece.
Pe cand aveam vreo 15 ani, într-o conversaţie, am auzit pe cineva spunând că nu are în casă decât cartea de telefon. Am rămas interzisă. Îmi era imposibil să-mi imaginez aşa ceva, în condiţiile în care, pâna la acea vârstă, aveam vreo câteva sute de cărţi la activ. Am auzit, apoi, până la greaţă, celebra replică a americanilor, "nu citesc cartea, aştept să iasă filmul". Şi, din nou, imaginaţia mea a suferit un blocaj major. Mai ales că, în general, pe mine m-au dezamăgit multe ecranizări.
Acum, încerc din răsputeri şi cu toate mijloacele care-mi trec prin cap, să-mi conving elevii să citească. Adică, să citescă acele chestii minunate făcute din multe foi de hârtie prinse între două coperţi: cărţi. Constat, cu nemărginită îngrijorare, că asta li se pare un fel de pedeapsă.
Observ la generaţiile tinere o aversiune absolut furioasă împotriva oricărei activităţi care presupune citirea unor cuvinte. 
Firmele magazinelor din Mall-uri sunt formate, în 90% din cazuri, din maximum 5 litere. Pentru că micii analfabeţi nu pot "procesa" cuvinte mai lungi.
Când nu le funcţionează imprimanta, se resemnează mioritic, netrecându-le, nicio clipă, prin minte, să citescă instrucţiunile şi să rezolve problema. Deşi, am mari îndoieli că ar fi capabili să şi ÎNŢELEAGĂ blestematele de instrucţiuni.
E foarte adevărat că, din ce în ce mai mult, preţul cărţilor devine prohibitiv. Cei care ştiu să le aprecieze nu şi le permit, iar cei care şi le permit, nu citesc nici daca viaţa lor ar depinde de asta sau le cumpără "la metru", ca să dea bine în biblioteca de PAL cu furnir imitaţie de mahon.
Există însă, din fericire, o grămadă de site-uri pe care se pot citi cărţi. Nu e totuna cu a simti mirosul acela inconfundabil de cerneală tipografică, dar e o alternativa comodă şi ieftină. Şi ce dacă?
Din păcate, numai rezumatele au un succes demn de o cauză mai bună. Iar asta se vede, de câţiva ani încoace, în rezultatele tot mai dezastruoase de la examenele naţionale.
Şi acum, finis coronat opus (în traducere liberă, bomboana pe colivă): de unde mi-a venit ideea acestei postări?
Cerea cineva, pe un site de socializare, rezumatul unui film. Deja imaginaţia mea s-a pierdut cu totul.
Bun! Nu citeşti cartea. Dar nici măcar filmul nu ai răbdare să-l vezi? Să fie oare din cauză că filmele, în România, sunt subtitrate şi nu dublate?
În încheiere, vă rog pe cei care aţi avut răbdarea să mă citiţi până aici, să comentaţi această postare, dându-mi, poate, nişte idei care să ma ajute să-mi determin elevii să citească măcar o carte pe lună. Şi nu musai din faimoasele şi indigestele "lecturi obligatorii".

Încurcă-i, drace!

După alegerile din decembrie, unii îşi umflă muşchii, alţii îşi ling rănile.
Eh...dar mai sunt şi unii care se muşcă unii pe alţii. Ăştia-mi plac mie mult de tot.
Imi amintesc de cartea lui Orwell, "Ferma animalelor". 
Când mă uit la ştiri, parcă aş vedea ecranizarea.
Vulpea vrea să conducă treburile pădurii. Se strecoară, zâmbeşte, linguşeşte în stânga şi-n dreapta ca să atragă adepţi. Adică, face ce ştie ea mai bine. Şi are şi sprijinul necondiţionat al babuinului.
Nu ştiţi cine e babuinul? E maimuţa aia şpanchie, cu curu' gol, care, deşi nu are drept de vot, îşi bagă nasul cam peste tot. El şi vulpea sunt prieteni vechi şi foarte...FOARTE...apropiaţi şi se susţin întotdeauna unul pe celălalt.
În timpul ăsta, buldogul lasă dâre de bale peste tot, latră şi muşcă tot ce prinde.
El este şeful en-titre al pădurii şi ar cam vrea să mai stea o tură. Numai că e cam grea lupta cu vulpea şi, mai ales, cea cu babuinul.
În focul luptei, s-au creat bisericuţe care îşi îndreaptă armele unele spre altele. Deocamdată, fiecare bisericuţă aruncă maldăre de noroi în cealaltă bisericuţă. De fapt, nu e noroi, ci rahat. Concurs: care se umple mai repede!
Animalele, mai mici sau mai mari, care, până nu demult erau unite strâns în jurul babuinului, aleargă acum, bezmetice, de la o bisericuţă la alta, neştiind unde să se aşeze, neştiind unde e slujba mai frumoasă si popa mai bun cântăreţ.
Într-unul dintre discursurile sale la colţ de pădure, vulpea a scăpat un porumbel care mi-a atras atenţia. Nu de alta, dar era gogeamite struţul.
A spus că lista de electori invitaţi să-şi spună părerea şi să-şi aleagă conducătoarea...pardon! conducătorul...trebuie foarte bine pieptănată, ca să nu se strecoare rude de prin alte păduri care să voteze fără să aibă dreptul. Oare de unde i-o fi venit ideea asta? Să se mai fi folosit cândva sistemul? Că sistemul alunelor şi morcovilor daţi cadou în campanie e vechi şi arhicunoscut.
Va fi, deci, un weekend plin de evenimente. 
Alegeri în pădurea care se vrea verde-crud, dar e cam uscată şi şifonată, decernarea premiilor Oscar...
La Los Angeles e linişte, se vizionează, se discută...
La pădure se latră, se urlă, se fac şi se desfac alianţe de o săptămână.
Încurcă-i, drace, că eu mă amuz privindu-i! 

Razboiul steagurilor

Mai mici sau mai mari, diverse "razboaie" ne ocupa timpul in fiecare zi.
Abia s-a terminat razboiul carnii de cal, ca a in ceput altul: al steagurilor.
Pe cladirea Parlamentului de la Budapesta, a aparut steagul "Tinutului Secuiesc".
Asa. Si?
In fond, e Parlamentul lor, legea lor si n-au decat sa cocoate acolo ce steag le place; chiar si paianjenul lui Hitler, daca vor. Nu inteleg de ce ne ofticam NOI din cauza asta.
Ah...ca este arborat acelasi steag pe cladiri oficiale din Romania, asta e alta mancare de peste. Sau alt gulas, daca vreti.
Dar nici in cazul asta, nu vad unde e problema. Exista o lege, in Romania, prin care se reglementeaza clar arborarea diferitelor simboluri. Si, ca peste tot unde e lege, n-ar trebui sa fie tocmeala.
"Tinutul Secuiesc" nu e decat un concept, deci nu poate avea un steag. Daca are steag, nu poate fi arborat, pentru ca se incalca legea. Daca se incalca legea, se pot lua masuri. Ce-i asa de complicat?
Faptul ca un ambasador care n-are habar de diplomatie face declaratii belicoase ar trebui sa constituie doar titlu de articol de tabloid. Din pacate, la un anumit nivel, relatiile dintre romanii si maghiarii DIN Romania nu au fost, nu sunt si nu vor fi niciodata cordiale. Si asta pentru ca ambele parti isi infoaie penele si-si ascut, periodic, pintenii.
Periodic, adica ori de cate ori sunt pe undeva alegeri; la noi sau la ei. La nivel inalt, ambele parti se dau de ceasul mortii pentru a mai castiga niste voturi. Iar nationalismul e asul de pica din maneca fiecarei parti. Chestia e ca, in jocul de carti, exista UN SINGUR as de pica.
La nivelul omului de rand, fie el roman, maghiar sau secui, lucrurile nu stau chiar asa. Suntem toti in aceeasi oala, ne luptam toti cu aceleasi greutati si probleme, avem printre noi si oameni linistiti, care-si vad de treburile lor, si extremisti carora le place sa zgandareasca rani vechi.
Sincer, nu-i inteleg pe acesti extremisti care, avand uneori dubla cetatenie, nu se folosesc de acest avantaj pentru a merge sa locuiasca acolo unde sunt doriti si acceptati. Nu pentru ca aici nu ar fi acceptati, dar li se pare ca aici ar fi discriminati.
In fond, libera circulatie e un drept castigat de toti si nu ne opreste nimeni, nici pe romani, nici pe maghiari, sa ne ducem acolo unde ne e bine.
Nu pot decat sa sper ca s-o gasi vreo minte luminata care sa aplaneze un conflict izbucnit si intretinut artificial. Nu de alta, dar ar fi exact bomboana pe coliva intr-o tara care se zbate inca sa iasa dintr-o criza apasatoare. O criza care nu a ocolit nici pe romani, nici pe maghiari, nici pe secui. 

Oligofrenia salveaza Romania

In ultima vreme, din ce in ce mai des, biserica tine capul de afis.
Ba ca a refuzat o minima slujba unei personalitati care a avut "insolenta" de a cere sa fie incinerata.
Ba ca nu mai are romanul voie sa-si ingroape mortii decat in cimitirele agreate (citeste: administrate) de BOR.
Institutia care, acum cativa ani, se bucura de cea mai mare incredere din partea romanilor, a devenit candidata cu sanse maxime la Zmeura de aur.
Din ce in ce mai des, in ultimii ani, de criza acuta, romanii au inceput sa deschida ochii si sa mai si vada cu ei aroganţa, opulenţa, suficienţa afisate tot mai vizibil de cler.
Cand salariile romanilor erau ciuntite, mai-marii BOR isi plimbau cururile grase in Mercedes-uri ultimul strigat.
Cand multi romani isi puneau capat zilelor, doborati de datorii si de neputinta, BOR isi baga in conturi cateva miliarde de euro.
Cand multi romani nu aveau ce pune pe masa copiilor, BOR cerea de la buget bani pentru construirea Mastodontului...pardon!!! Catedralei Neamului.
BOR are nenumarate proprietati pentru care nu plateste niciun leu impozit.
BOR scoate bani din hoteluri si restaurante "ecumenice", din organizari de petreceri private (citeste: nunti tiganesti cu miri prepuberi), din vanzari de lumanari si de butoni "sfintiti", din pelerinaje si pupari de moaste si...din bugetul de stat. Adica, din impozitele platite de tine, de mine, de noi toti.
BOR a devenit o "institutie" anacronica intr-un stat laic.
O institutie care ar vinde-o si pe ma-sa numai ca sa nu-si piarda adeptii.
O institutie care nu mai are nimic in comun cu preceptele biblice, cu ideile pentru care (se zice ca) au murit protocrestinii.
Preotii, cu rare exceptii, sunt niste rechini ai afacerilor de tot felul.
Biserica e din ce in ce mai rupta de realitate, din ce in ce mai departe de cei pe care se presupune ca-i pastoreste.
Am avut, nu demult, curiozitatea de a cauta urme de implicare a bisericii in viata, grea si amara, a comunitatii. N-am gasit nimic.
Ma asteptam ca, in urma cu cateva zile, cand zeci de bolnavi de cancer nu-si puteau procura medicamentele VITALE din lipsa de vreo 800 000 de euro, biserica sa se ofere sa acopere macar o parte din aceasta suma, din miliardele incasate. Miliarde pentru care, repet, nu plateste un leu impozit. N-ai sa vezi!
Presupun ca biserica abia asteapta ca acei oameni sa ajunga la capatul suferintei pentru a putea stoarce inca ceva bani din inmormantari, pomeni si parastase.
Imi e din ce in ce mai scarba de aceasta "institutie" plina de pretentii care se urca din ce in ce mai sus in turnul ei de fildes si care se asteapta sa fie venerata, hranita, sustinuta neconditionat de un popor ajuns la capatul rabdarii si al resurselor.
Si ma intorc la "prietenul" meu, Lapusneanu: "de ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu".
Inca mai sper ca oligofrenii care vseaza la lumea de apoi tocindu-si genunchii pe podelele reci ale bisericilor sa se trezeasca sau macar sa dispara incet-incet lasand fara resurse o capusa care (inca) se mai hraneste din ignoranţă şi din simplitatea minţii.