Pastiluţe amărui

Oare câţi ani să fie de când tot înghiţim la pilule amare?
Să fie vreo 6?
Cam de când am intrat, cu surle şi trâmbiţe în UE? 
Asta, după ce, cu vreo 3 ani înainte, intrasem, cu aceleaşi surle şi trâmbiţe, în NATO.
Recapitulez: ne-am căciulit până n-am mai putut (ca să nu spun ce şi cât am pupat) ca să intrăm în NATO. Obiectivul următor: UE. Iar ne-am căciulit şi iar am pupat la greu ca să obţinem ce? Statutul de "neam de la sapă" şi de rudă săraca, având acces limitat drastic la clubul elitist.  
Am terminat recapitularea.
Evident că, după atâţia ani de căciuleală şi de pupat, nu putem, taman acum, să ne oprim; a devenit obişnuinţă.
Aşa că, acum vrem în Schengen. Şi, evident, continuăm să înghiţim blestematele de hapuri care devin din ce în ce mai amare.

Pilulă amară:
Liberalizarea preţurilor care a însemnat o mană cerească pentru companiile care deţineau (şi, în unele cazuri, încă mai deţin) monopoluri. Pilula o tot înghite omul de rând care constată de la o zi la alta că pereţii între care trăieşte se apropie din ce în ce mai mult unul de altul.

Pilulă amară:
"Alinierea" preţurilor la cele practicate în club. Pardon! În UE.
Pilulă înghiţită de majoritatea populaţiei, al cărei salariu e aliniat mai degrabă la ajutoarele de şomaj din club.

Pilulă amară:
Din motive de neînţeles pentru oricine are mai mult de doi neuroni, câţiva dintre reprezentanţii României în Parlamentul European nu fac altceva decât să denigreze, prin orice mijloace, poporul care i-a trimis acolo. Astfel, înghiţim, de vreo cinşpe ori pe zi, pilula amară a dispreţului membrilor "de elită" ai clubului.
Suntem huliţi, la grămadă, am devenit un fel de vizigoţi pe cale să ocupăm ţările "civilizate". Unii membri ai clubului, am senzaţia că-şi închipuie că n-am auzit nici măcar de existenţa furculiţei.

În concluzie, suntem trataţi cam ca un copil retardat apărut, prin cine ştie ce glumă a naturii, într-o familie de genii.
Nu stăm la masă cu toată familia şi, când sunt musafiri, suntem trimişi în camera noastră ca să nu oripilăm inimile simţitoare.
Nu ni se aplică aceleaşi reguli care se aplică celorlalţi copii din casă şi, la cel mai mic semn de revoltă, ni se fâlfâie prin faţa ochilor cartonaşul roşu. Pardon! Dreptul de "veto".

Ţin minte că, acum vreo doi ani, când Olanda ne-a arătat cartonaşul roşu, ne-am infoiat, ne-am împintenat boicotând, pe bună dreptate, flori, legume şi alte cele pe care le importam de acolo; camioanele cu mărfuri perisabile olandeze stăteau cu zilele prin vămi din "cauza" nu ştiu cărui virus bizar. 
Şi boicotul a dat roade: Olanda a băgat cartonaşul la loc, în buzunar.
Acum, Germania flutură cartonaşul. Situaţia e EXACT aceeaşi. Numai că, în loc de boicotarea maşinilor nemţeşti, facem sluj frumos şi spunem că, de fapt, strugurii ăia din soiul Schengen sunt acri şi, mai bine îi mai lăsăm să se coacă. Un an...doi...
Este foarte adevărat că marea noastră problemă este (dar nu de azi-de ieri) Justiţia. 
În ultima vreme, pare să fi scăpat cu totul de sub orice control. A devenit oricum, numai oarbă nu. 
Dar, oare faptul că justiţia românească foloseşte măsuri diferite nu ne duce cu gândul la un model?
Nu cumva şi clubul UE foloseşte măsuri diferite aplicabile doar rudelor sărace?
Unde o fi egalitatea aia atât de mult trâmbiţată?
Uneori stau şi mă gândesc la cât de bine seamăna conceptul de Uniune Europeană cu cel de comunism.
În teorie, comunismul ar fi putut fi o lume ideală.
În teorie, Uniunea Europeană este cam tot aşa.
Numai că, în cazul comunismului, aplicarea a dus la dezastru şi tare mă tem că teoria Uniunii nu prea se pupă, nici ea, cu practica. 
Să termin, totuşi, cu bomboana de pe colivă.
La nu ştiu care târg auto s-a lansat noua Dacia MCV.
Nu, pe bune! MCV? 
Cum dracu' să botezi o maşina MCV, după ce ţi-a ieşit pe nas MCV-ul asta care e deja un fel de snop de cartonaşe galbene şi roşii? S-avem de unde-alege!