Victor's Secrets...

In ultima vreme, ma lovesc la tot pasul de secrete, secretizari, desecretizari...Ai zice ca un savant nebun a descoperit cuvantul si il suceste, acum, pe toate partile.
Si nu ma refer aici la micile secrete personale, de zi cu zi, ci la cele care "explodeaza" periodic in media.
Pai, hai sa vedem!
Am avut si noi un terorist. Unul singur, vai de mama lui. Si l-am pierdut; a plecat, in SECRET, pe coclaurile natale.
Mare noroc avem cu Serviciile SECRETE care, tot in mare SECRET, l-au adus, dupa vreo 6 ani, inapoi.
Acum, existenta lui in Romania e asa de SECRETA, ca parca ma indoiesc de faptul ca ar fi fost, intr-adevar, adus. Toata lumea ii tine SECRETA locatia, e dus/adus in SECRET la/de la Tribunal.
La fel de adanc e SECRETUL, desi, as zice ca usor hilar daca il privesti dintr-un anume punct de vedere, si in cazul survolarii de catre avioane necunoscute a spatiului aerian romanesc.
Aici, SECRETUL a durat numai pana cand un ministru a dat drumul porumbelului pe gura.
Bineinteles ca presa l-a prins de-o aripa (pe porumbel, nah...ca doar nu pe ministru, desi...) si acum, il scutura de fulgi.
A mai incercat bietul ministru sa dreaga busuiocul, spunand ca, de fapt, avioanele nu au survolat ci doar s-au indreptat spre spatiul aerian romanesc, dar a ramas SECRET tipul avioanelor. 
Ca una e sa te survoleze un avion de pasageri, cu un pilot zapacit, care a tras de mansa nitel mai spre dreapta sau spre stanga si alta e sa te survoleze un MIG( puneti voi numarul).
Una e sa te survoleze un planor dus de vant aiurea si aproape imposibil de manevrat intr-un curent puternic de aer si alta e sa-ti zboare pe deasupra capului un avion AWACS.
Cand a fost intrebat despre ce tip de avion vorbim, autorul "porumbelului" a dat din colt in colt, tinand SECRETA aceasta informatie. De parca nu orice controlor de zbor, civil sau militar, ar putea sa vada imediat pe radar ce fel de aparat de zbor i-a aparut de nicaieri!
Din pacate, porumbelul avea tare multi fulgi. Nu numai ca a "povestit" ca, noaptea trecuta, un astfel de eveniment a facut sa se ridice de la sol avioanele de vanatoare romanesti (cate or mai fi si alea!), dar a mai "povestit" si ca lucrul asta se intampla "aproape zilnic". Am citat din "porumbel".
Pai, frate, daca se intampla asa de des, am cel putin doua mari nedumeriri!
Prima: nu cumva ar trebui sa stim cu totii daca, cine si de ce ne tot survoleaza fara autorizatie?
A doua: de ce se plang pilotii militari ca nu-si fac orele de zbor regulamentare (din motive ca lipsa de benzina, lipsa de piese pentru reparat avioane, lipsa de avioane), daca "aproape in fiecare zi" trebuie sa escorteze cate un "ratacit" in afara spatiului aerian?
Si, pana la urma, tot in categoria SECRETELOR intra si rezultatele reale ale negocierilor guvernamentale cu diverse organisme financiare, in urma carora romanul se alege ba cu salariul taiat, ba cu TVA-ul crescut, ba indatorat pe viata nici el nu stie cui...
Singurele SECRETE care infloresc pe site-uri si pe ecranele televizoarelor sunt "stenogramele", de cele mai multe ori adevarate capodopere de umor (in)voluntar, ale diverselor convorbiri telefonice ascultate de Serviciile SECRETE, mai mult sau mai putin legal.
Ah! Si era sa uit: din cand in cand se mai trezeste cate un neica nimeni sa deSECRETIZEZE cate un document, sau cate un dosar care, oricum, a stat SECRET exact atata timp cat a fost nevoie. Iar deSECRETIZAREA nu e decat o furtuna intr-un pahar cu apa. 
Sa va spun un SECRET: blogul asta incepe sa semene din ce in ce mai mult cu un roman de George Orwell. Sau, poate tara asta pare scoasa dintr-un astfel de roman.
 

Cealalta Romanie

De mai mult de douazeci de ani, incet-incet, s-a nascut o alta Romanie. 
O Romanie formata din romani care, cu traista-n bat, au plecat unde-au vazut cu ochii, in cautarea unui loc mai bun, mai cald, mai banos.
O Romanie in continua miscare intre spatiul carpato-danubiano-pontic si diversele coclauri pe care a esuat sau s-a stabilit.
O Romanie care, in cele mai multe cazuri, si-a lasat aici, in tara de bastina, radacini adanci: parinti, copii, frati...pe care ii viziteaza din cand in cand, din Paste in Craciun.
Este, in majoritatea cazurilor, o Romanie care munceste din greu sa tina pe linia de plutire si radacinile ramase "acasa".
Din pacate, in aceasta "a doua Romanie" traiesc multi romani care ne fac pe toti, de-a valma, de rusine, creand o impresie generala execrabila despre romani. Indiferent unde ar fi acestia stabiliti.
Despre acestia s-a scris si s-a vorbit atat de mult, incat chiar ca nu mai merita osteneala.
Altii sunt cei la care ma duce (din pacate, din ce in ce mai des) gandul.
Ma gandesc la acei romani plecati de mai mult sau de mai putin timp si care, datorita retelelor de socializare, mai tin legatura si cu alti romani, in afara de propriile familii.
Vad deseori, pe Facebook, postari ale unor romani stabiliti pe diverse coclauri, in care, cei ramasi acasa din motive pentru care nu au de dat nimanui socoteala, sunt denigrati, in bloc, jigniti in toate limbile posibile.
Deunazi, citeam o postare in care TOTI cei de "acasa" care privesc un anumit post de televiziune sunt oligofreni.
De asemenea, citesc zeci de postari defaimatoare si jignitoare la adresa unui guvern care, in fond, pe cei plecati pe coclauri, chiar nu-i (mai) intereseaza.
Nu ca as fi cine stie ce admiratoare a acestui guvern, nu ca as avea vreo pasiune arzatoare pentru un Presedinte care nu ma reprezinta si nu m-a reprezentat niciodata, dar, ma deranjeaza enorm rapiditatea cu care au uitat de unde si, mai ales, de ce au plecat.
Ii intalnesc, pe strada, in scurtele lor vacante petrecute in Romania, stramband din nas din 5 in 5 minute, la orice si declarand sententios: "vaaaii...asa e la voi? La noi nu e asa!".
Dar, acest "la voi" era, pentru ei, "la noi" acum un an, doi, cinci...
Faptul ca multi dintre noi am ALES sa nu plecam din tara noastra nu da nimanui dreptul de a ne numi oligofreni, iresponsabili, cretini. Nu da nimanui acest drept nici macar faptul ca, poate, nu am ales ci doar n-am putut sa ne parasim tara, din motive care ne privesc personal.
Genul asta de atitudine te face sa devii nationalist impotriva propriilor conationali care, de pe coclauri, se erijeaza in judecatori, in lideri de opinie, in denigratori "oficiali" a tot ce i-a inconjurat  timp de cateva zeci de ani.
Ma intreb daca toti acesti apatrizi (pentru ca se comporta ca atare) isi amintesc, atunci cand ne fac oligofreni in bloc, ca au, undeva, prin vreun sat uitat de lume sau prin vreun oras, o mama, un tata, bunici, frati...
Cred ca nu!

Rezervatia de "bizoni"

Soselele din Romania seamana, din ce in ce mai mult, cu o mare rezervatie de bizoni.
Dupa ce ca sunt pline de gropi, atunci cand exista, mai sunt si populate cu o fauna, in continua dezvoltare, de bizoni motorizati.
Pentru cei care inca n-au aflat (macar din auzite, daca nu pe propria piele), bizonul este un personaj posesor de vehicul cu motor, uneori si de permis de conducere (dar e optional, se pare), care sfideaza cu aplicatie nu numai regulile de circulatie ci si pe cele ale bunului simt comun, pe autostrazi, sosele, drumuri comunale sau forestiere. De asemenea, bizonul, in cele mai multe cazuri, e complet lipsit de instinctul de conservare.
Bizonii se impart si ei in mai multe categorii, evident.
O categorie ar fi formata din acei bizoni care ti se opresc, la semafor, la 2 cm de bara din spate a masinii in speranta ca, doar-doar o scapi un pic cu spatele si-i stergi vopseaua, ca sa aiba motiv sa-ti umple frigiderul de carne in mijlocul intersectiei, tragand cu coada ochiului sa evalueze exasperarea celorlalti participanti la trafic, blocati in drum. Tot in aceasta prima categorie s-ar incadra si bizonul care, in momentul in care semaforul trece pe galben, incepe sa claxoneze isteric.
O a doua categorie ar fi formata din bizonii care, pe sosea, iti dau flash-uri cu farurile, desi e clar ca n-ai unde sa te dai la o parte si care, dupa ce te depasesc in urlet de claxon, reduc viteza si se proptesc in fata ta mergand ca dupa mort. Tot ei sunt cei care, avand in fata o coloana infinita de masini, depasesc "la mustata", silindu-te sa franezi sau sa te bagi in sant ca sa le faci loc sa reintre pe sens...nu de alta, dar, din fata, le mai vine un TIR sau ceva.
Ultima categorie si cea mai agresiva este formata din bizonii posesori de masini foarte puternice, uneori adevarate autobuze, care considera ca undeva, prin lege, trebuie sa existe un mare capitol de exceptii, special pentru ei.
Deunazi, un astfel de bizon a considerat ca e mult sub demnitatea lui de milionar posesor de masina exclusivista englezeasca sa stea la coada formata la bariera. A depasit, deci, coloana de "fraieri" si, in incercarea de a trece printre bariere, s-a trezit (vorba vine!) nas in nas cu un tren. Urmarea se cunoaste: masina facuta praf si pulbere iar posesorul adunat, bucata cu bucata, de pe la vreo suta de metri distanta de epava britanica. Acum, medicii de la Medicina Legala se chinuie sa-l reasambleze cumva, sa aiba familia ce inmormanta.
Cu doar cateva zile inainte, tot un astfel de bizon a avut luminoasa idee de a intoarce masina pe autostrada. Fara macar sa se asigure, daca tot facea o manevra total ilegala. Evident ca s-a ciocnit de o alta masina care circula pe drumul ei, normal, in liniste, ciocnire din care au rezultat, la momentul respectiv, 6 raniti grav iar acum, 5 raniti si un mort.
Ca bizonii din aceasta ultima categorie sunt total lipsiti de acel instinct de conservare de care aminteam mai sus, e clar ca lumina zilei. Ceea ce imi depaseste total puterea de intelegere este faptul ca multi dintre acesti bizoni se manifesta cu aceeasi inconstienta, chiar si atunci cand in masina se afla sotia, copiii...
Accidentele grave provocate de acesti bizoni sunt din ce in ce mai multe. Victimele complet nevinovate ale acestora, la fel.
Ce-i de facut? Sa nu existe, oare, nicio metoda de a descuraja (citeste: eradica) acest teribilism alimentat de cateva sute de cai-putere? Sau de cateva sute de mii de euro in cont?
Deja marlanul care merge pe trotuar, in spatele pietonilor, claxonandu-i, e un peisaj frecvent, aproape ignorat, eventual rasplatit doar cu o injuratura printre dinti.

Lucrul bine facut

Se stie dintotdeauna ca lucrul bine facut dureaza si, in plus, il onoreaza pe cel care l-a facut.
In Romania noastra de azi, intalnim din ce in ce mai rar lucruri bine facute.
Deja, cand auzi cuvantul "autostrada", ti se face parul maciuca. Autostrazi facute in mijlocul unei campii drepte ca-n palma au o gramada de curbe.
Autostrazi lungi de cativa kilometri care pleaca de nicaieri si se termina tot nicaieri.
Autostrazi "inaugurate" din 10 in 10 kilometri care, dupa cateva luni, a trebuit sa fie peticite intru astuparea gropilor.
Inca, mai deunazi, Mercedes a facut cadou Politiei un bolid care atinge suta de kilometri pe ora in vreo 6 secunde si care ar trebui sa supravegheze un tronson de autostrada, lung de vreo 12 km. Pai, amaratul ala de la volan nici n-apuca sa bage a treia ca s-a terminat drumul!
Tot cu lucruri "bine" facute se pot lauda multii ministri ai Educatiei care s-au tot perindat in ultimii 20 de ani. Si nu numai cu "lucruri" ci si cu "vorbe de duh".
Ultimul, Remus Pricopie, a comis-o de doua ori intr-o saptamana.
Deja a devenit virala fraza "Nu a existat subiecte pe pagina de internet, a existat decât un mesaj". Doua greseli uriase intr-o singura fraza!
Acum, intr-un comentariu, a mai incurcat o data borcanele, declarand ca cineva nu este potrivit pentru "functia de ministrul". Articolul, bata-l vina!
Se pare ca Bac-ul luat pe spaga nu e chiar asa de nou cum vor unii sa creada.
In Romania, nici macar hotii nu mai sunt in stare sa faca un lucru ca lumea!
Niste gainari au adunat cateva tablouri de pe un perete al unui muzeu din Olanda. Nimic nou sub soare, iar stirea e veche.
Ceea ce e clar e faptul ca aia nici macar n-au stiut ce-au furat! 
Picasso, Matisse, Renoir nu sunt chiar nume de duzina de care sa nu fi auzit nici dracu'. Ei, cu siguranta, n-au auzit!
In lume au loc des furturi de opere de arta. Dar, in cele mai multe cazuri, e vorba de furturi la comanda. Sunt destui "colectionari" care ar face orice sa aiba un Picasso pe un perete pe care sa nu-l priveasca decat ei singuri.
Numai ca hotii nostri "destepti" habar n-aveau ce sa faca dupa ce au furat tablourile.
Le-au tinut intr-un portbagaj de masina, dupa care le-au bagat in niste fete de perna, au sosit cu ele in Romania si au pornit in cautare de cumparatori. Ceva gen "ia tablou' neamule!"
Pentru ca, in mod cert, abia cand a inceput sa vuiasca media in legatura cu furtul, au realizat si ei ce-au furat.
Si, cum in orasul de provincie in care locuiau, nu exista niciun potential cumparator care sa-si poata permite sa dea o suma uriasa pe niste tablouri, s-au gandit ei ca singurul care ar putea plati cateva milioane de euro e "Latifundiarul din Pipera". Gigi, deh.
Ghinionul si incultura extrema au facut ca ultima tainuitoare a celebrelor panze, speriata, sa le cioparteasca marunt si sa le puna pe foc.
Mi-ar fi placut, totusi, sa-i vad mutra lui Gigi la vederea tablourilor cu pricina si, mai ales, sa-i aud comentariile suculente.
Imi si imaginez cum ar arata un Renoir, un Matisse, un Picasso pe peretii resedintei de un "bun gust" zdrobitor al patronului Stelei. Desi, niciunul dintre tablouri neavand subiect religios-crestin-ortodox, probabil prima reactie ar fi fost: "du-te, bah, de-aici cu pozele tale!"
Nici macar hotii din Romania nu mai sunt ce-au fost odata.

Volksbank, mare tzeapa!

Acum trei saptamani, m-am dus la Volksbank sa-mi deschid un cont. Am facut-o pentru ca e aproape de casa si nu ar trebui sa bat tot orasul in cautarea unui bancomat.
Voiam sa deschid un cont cu card de debit si internet banking atasate. Pana aici, toate bune.
A durat cam o ora si jumatate pana sa scoata cineva, nu stiu de unde, niste contracte-tip pe care trebuia sa le citesc, completez si semnez. Evident ca, dupa o ora si jumatate de stat si de uitat pe pereti, mai avand si alte treburi in ziua respectiva, am renuntat, stabilind sa vin a doua zi, sperand ca, pana atunci vor reusi sa adune toate hartiile si sa le semnez.
A doua zi, am mai stat vreun sfert de ora dar...asta era mizilic pe langa o ora si jumatate pierduta cu o zi inainte.
Am citit/completat/semnat minunatele hartii care nu sunt decat vreo 7, mi s-a inmanat o dracie cu ajutorul careia sa pot accesa internet banking-ul si mi s-a spus ca, in maximum o saptamana, voi avea si cardul.
Vazand ca trec doua saptamani fara nicio veste de la banca, m-am dus sa intreb de card; nu aparuse inca.
A mai trecut o saptamana si m-am dus din nou. Tot nu venise. 
O functionara foarte batoasa mi-a motivat cum ca e o problema cu cardurile Visa Electron si de-aia intarzie.
Acum...stau si eu si ma gandesc: si daca le fac manual si le trimit prin curier pedestru de la banca centrala si tot ajungea blestematul de card in trei saptamani.
Evident ca, in conditiile astea, am intrebat-o cam cate luni ar dura un transfer bancar daca in trei saptamani nu se poate emite un card? Si mi-a raspuns, ofuscata maxim, ca la transferuri nu sunt probleme. Chestia e ca mie chiar nu-mi convine sa ma trezesc cu salariul pe o luna ajuns in cont in luna urmatoare din cauza nu stiu caror probleme misterioase.
Evident ca i-am comunicat ofuscatei ca luni, la prima ora, ii inapoiez dracia pentru accesarea internetului si inchid contul pe care nu l-am folosit nici macar o secunda.
Astept cu mare interes sa vad daca are tupeul sa-mi ceara sa achit comisionul de administrare pe luna in care n-am utilizat nimic!
Asa ca, cei care cititi aceasta postare si va ganditi sa lucrati cu Volksbank...mai ganditi-va o data. Sa nu luati, cumva, teapa.

Teroristul ot Bahlui

De la celebrele atentate asupra WTC, cuvantul "terorist" a inceput sa apara din ce in ce mai des in vocabularul fundamental, in nenumarate contexte.
Ultima "bomba" terorista s-a manifestat, deunazi, in "dulcele targ al Iesilor". Pe malurile Bahluiului, adica.
Povestea o stiu chiar si cei care, ieri, doar au butonat isteric telecomanda, trecand (si) peste posturile de stiri, asa ca n-o mai repet.
Circumstantele si comentariile, insa, sunt aiuritoare (unele), savuroase (altele).
Mai intai, teroristul iesean e nebun cu acte-n regula. Adica, a fost internat de vreo 9 ori la Socola, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoida. Evident ca i s-a administrat un tratament dupa care, conform inteligentelor legi ale sistemului sanitar mioritic, i s-a dat drumul acasa dupa ce a promis (o fi jurat pe ceva Biblie, Coran, Constitutie sau cravata de pionier) ca isi va lua, constiincios, medicamentele. Evident ca nu si le-a luat. Ma intreb daca se astepta totusi, cineva, s-o faca.
Omul, altminteri absolvent al unei facultati iesene (cea pe care a si atacat-o), a bombardat, timp de vreo trei ani, toate autoritatile posibile cu scrisori din care, chiar si la o prima lectura, cineva cu doua clase mai mult ca trenul si-ar fi dat seama ca reprezinta un potential pericol pentru societate si pentru el insusi.
Asta ma face sa ma intreb cate dintre scrisorile trimise de romani (mai mult sau mai putin cu tiglele pe casa) sunt CITITE de autoritatile carora le sunt adresate.
Din pacate, nimeni nu s-a agitat prea tare in urma acestor scrisori; nicio interceptare, niciun filaj.
Daca omul a vazut ca nimeni nu-i da atentie, si-a luat traista-n bat si s-a mutat intr-o pestera de pe ceva coclauri sucevene. Aici, in liniste si cu metoda, si-a construit o bomba artizanala dintr-un proiectil gasit pe strada.
Pe STRADA???? La 70 de ani de la ultimul razboi? 
Punem pariu ca Dorel, care sapa de zor prin tot Iasiul, a gasit proiectilul si l-a pus deoparte ca sa-l vanda la fier vechi sau, si mai bine, sa-i monteze o coada si sa bata pamantul cu el? Ca alta explicatie nu gasesc. Iar "teroristul" nostru l-a gasit si l-a bagat in rucsac. 
Pana si savantii britanici sunt de acord ca proiectilele nu cresc in pomi, deci nu cad cand se coc.
Buuun...avem bomba, avem teroristul cu bomba in rucsac si avem o sala din Universitate, in care studentii de la facultatea pe care si teroristul o absolvise, tocmai incepeau examenul de licenta.
A intrat omu' in sala si a inceput sa ameninte ca detoneaza bomba. Fiecare a reactionat cum a stiut mai bine: unii au sters-o de urgenta, altii au stat calmi in fata foii de examen, unii au incercat sa negocieze si, probabil, cuiva i-a trecut prin cap sa sune la Politie (bine ca nu le-au luat telefoanele inainte de intrarea in examen).
Intr-un sfarsit, bomba a explodat din greseala si nu la intensitatea dorita, spre marele noroc al celor din Universitate. "Teroristul" a fost imobilizat, legat cu o curea si predat "oamenilor legii", ajunsi si ei la spartul targului.
Pana la urma, toata lumea a scapat doar cu o sperietura.
Evident ca problema a fost intoarsa pe toate fetele, discutata, disecata, s-au cerut pareri de la tot felul de specialisti in orice domeniu mai mult sau mai putin conex. Pareri multe, unele pertinente, altele batatoare gratioase de campi, ca in orice situatie de genul acesta.
Ideea care mi-a placut cel mai mult a fost slobozita de unul dintre multii comentatori care, in mod clar, era in cu totul alt film.
Foarte indignat, omul nu pricepea cum a putut cineva, cu un rucsac in spate, sa defileze prin Universitate pana in sala in care a intrat.
E clar ca individul habar n-avea ce-i aia o Universitate, necum sa fi avut vreo palida idee asupra topografiei Universitatii din Iasi (care, intre noi fie vorba, ar fi o provocare chiar si pentru un GPS).
In primul rand, in Universitate se poate intra prin cel putin 5-6 cai de acces. 
In al doilea rand, in Universitate intra si ies, in afara de cei peste 
30 000 de studenti, cateva sute de profesori plus inca vreo cateva sute de persoane care au diverse treburi de rezolvat. Marea majoritate a studentilor cara rucsaci in spate. Nu intru in amanunte privind continutul respectivilor rucsaci. 
Cu alte cuvinte, stiu bine (ca fosta studenta la UAIC) ca, mai ales in perioada examenelor, Universitatea e mai aglomerata decat Gara de Nord.
Cine dracu-ar putea sa controleze toate miile de persoane care intra sa vada daca nu cumva plimba oarece bombe in rucsaci, posete, buzunare etc? Si cam cat timp ar dura aceasta activitate?
Decat sa rasucim pe toate fetele situatia data si sa ne dam cu presupusul, mai mult sau mai putin pertinent, nu mai bine schimbam pe ici, pe colo, prin partile esentiale, legea care lasa nebunii in libertate?
Mi s-a parut absolut naucitoare atitudinea mamei "teroristului", care a declarat, cu seninatate, ca ea a foste cea care a hotarat sa intrerupa administrarea tratamentului si ca, indiferent de ce se va intampla in continuare cu fiul ei, ea NU il va obliga sa ia tratamentul.
Sunt mama si stiu ce inseamna sa-ti iubesti copilul. Dar stiu si ca, uneori, strangi din dinti si faci tot ce trebuie pentru binele copilului tau.
Daca aceasta mama ar fi fost cat de cat o mama responsabila, nu ar fi ajuns sa-si vada fiul incatusat si acuzat de tentativa de omor.
Omorul fiilor altor cateva zeci de mame!

La noi, la Braila...

Nu sunt deloc fan Facebook. Mi-a luat foarte mult timp sa ma decid sa-mi fac un cont acolo. Si l-am facut pentru ca o intreaga turma s-a decis sa posteze NUMAI acolo diverse informatii care ma pot interesa. De parca mailul n-ar mai fi in trend!
Ma scot din minti zecile de poze cretine postate cu toptanul, din ora in ora: poze cu ala micu' pe tzucal, poze cu placinta scoasa din cuptor, poze cu prima rosie coapta in gradina.
Panseuri mai mult sau mai putin filosofice, care nici macar nu apartin celui care le posteaza. Adica...nimic altceva decat un copy-paste care vrea sa demonstreze cat e de *telectual ala de le-a postat. Panseuri agramate care-ti zgarie creierul si bunul simt. Si nu in ultimul rand, cersetoria dupa like-uri. Ce dracu-or castiga din alea jdemii de like-uri pe care le tot cer?
Prietenii prietenilor prietenilor trimit constant cereri de prietenie. De ce, frate? Nici macar nu-i cunosc. Si apoi, eu stiu ca prietenii exista in viata reala, nu intr-o lista care, pare-se, trebuie sa fie cat mai lunga. Imi pare rau pentru ei, dar cererile lor zac in asteptare.
Un singur lucru m-a facut sa pierd mai mult de trei minute pe Facebook, zilele trecute.
Am descoperit un grup de braileni care incearca sa reconstituie din amintiri si poze vechi, orasul nostru iubit.
Fiecare posteaza o amintire draga din copilarie, amintire legata, de obicei, de un loc ce nu mai exista sau care, mai rau, e in paragina.
Incercam sa reinviem un oras care, acum 30-40-50 de ani era un oras viu, alert, cosmopolit. Un port la Dunare, in care vapoarele erau trase la cheu pe doua randuri.
Ne amintim strazile pe care ne jucam in copilarie si care, acum, sunt rascolite de ani buni si impracticabile.
Ne amintim gradinile de vara ale cinematografelor unde ne racoream serile vazand un film, intepeniti pe niste banci de lemn, incomode si atacati de cohorte de tantari.
Ne amintim vechile tramvaie rosii care zdranganeau din toate tablele incat orice conversatie devenea imposibila pana ce ajungeai in statia in care coborai.
Ne amintim de vechile denumiri bizare date carciumilor de cartier si care erau infinit mai cunoscute decat denumirile oficiale.
Am gasit, in acest grup, oameni care stiu sa vorbeasca frumos despre orasul lor, oameni care privesc cu nostalgie placuta in urma, la copilaria fara griji si fara Facebook.
Am gasit, deci, un motiv sa petrec zilnic cinci minute pe Facebook in loc de trei.
Dar petrec ore intregi batand strazile pe unde am copilarit, parcurile prin care chiuleam in liceu si malul Dunarii al carei miros de apa statuta si motorina a ramas acelasi.

Feedback pe...BAC

Si s-a terminat si BAC-ul! Dar s-a terminat "en fanfare", ca asa putem noi, romanii, sa facem o treaba: cu surle si trambite.
De cativa ani incoace, BAC-ul starneste nenumarate controverse si interminabile discutii.
Parerea mea este ca totul porneste din cu totul alta directie: admiterea la facultate.
De cand aceasta se face pe baza unui dosar si a unor calcule cabalistice care implica unele note de la BAC sau unele medii din timpul liceului, examenul de la sfarsitul clasei a XII-a a devenit "un capat de tara".
Desi urasc profund expresia "pe vremea mea", nu pot s-o evit, in cazul de fata.
Deci, pe vremea mea, diploma de bacalaureat era o simpla hartie pe care o azvarleai intr-un dosar, printre alte hartii, cand te duceai sa te inscrii la EXAMENUL DE ADMITERE la facultate.
Imi amintesc si acum, dupa aproape 30 de ani, cum urmaream, cu sufletul la gura, situatia inscrierilor care exploda facand ca examenul sa devina un concurs foarte dur, in timpul caruia 5, 8, 15 candidati se "bateau" pe un loc.
Acum, bacalaureatul a devenit un fel de concurs, fara sa fie, de fapt, unul; nu se bate nimeni pentru locul nimanui. Ar trebui sa fie doar o verificare a unor cunostinte GENERALE, acumulate in patru ani de liceu.
Copiatul la examen a devenit drobul nostru de sare. Am ajuns sa instalam camere de supraveghere in salile de examen si sa tinem astfel, sub teroare, elevii, profesorii supraveghetori, parintii...Liceele in care se organizeaza examenul devin, pentru o saptamana, niste cladiri sub asediu. Pazite de politie, jandarmi, mascati cu arma la centura si cu pulanul in mana.
Sa nu se inteleaga de aici ca as fi de acord cu copiatul la examen. Departe de mine gandul. Dar asemenea examen chiar nu justifica o astfel de desfasurare de forte.
Stau si eu stramb si ma gandesc drept: oare ar mai simti elevii nevoia sa copieze daca subiectele ar fi de nivel MEDIU si, mai ales, formulate inteligibil? 
Am avut ocazia, ani la rand, sa vad subiecte formulate asa de abracadabrant incat nici profesorii nu reuseau sa priceapa din prima cam ce dracu' voiau sa spuna. Si profesorii nu erau sub stressul examenului. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca cineva, acolo sus, cand slobozeste subiecte, cauta cu tot dinadinsul cele mai dificile probleme cu putinta. Ai zice ca autorii de subiecte au o placere sadica sa formuleze numai intrebari incuietoare. Si sa le insire pe pagini intregi. Ieri, de pilda, subiectul la Biologie vegetala si animala era pe trei pagini A4, scrise cap-coada. Trei pagini??? Despre ce vorbim aici? E vorba despre un subiect care trebuie citit cu foarte mare atentie ca sa poti sa te prinzi ce ai de facut. Iata, deci, cum se duce jumatate de ora din timpul alocat examenului pentru a putea citi "romanul".
Nu mai vorbesc de organizare, in general.
Am fost in comisia de la unul dintre cele mai bune licee din oras; de fapt, Colegiu National. 
Este o cladire foarte veche, cu sali putine si nu foarte mari. In unele sali, erau cam 15-20 de candidati dar, in altele, erau 30 sau mai multi. Mesele erau asezate pana la 3 cm de tabla, asa incat, ca supraveghetor, trebuia sa faci adevarate acrobatii pentru a semna lucrari, a le da elevilor ciorne si alte alea. Mesele si scaunele erau atat de inghesuite unele in altele incat, daca cel de la ultima masa scapa un genunchi in piciorul mesei, celui de la prima masa ii aluneca pixul pe foaie!
Am inteles interdictia de a se strange bani pentru protocol. N-am inteles insa faptul ca, in sali, nu exista nici macar o sticla cu apa de la robinet. Ah...ba da...la ultima proba a existat o sticla de apa, dar niciun pahar. Asta, in conditiile in care nu aveam voie sa intram in sala cu o sticla de apa "personala".
Nu aveam pretentia sa fim serviti cu cafea dar, macar automatele de cafea din liceu sa fi functionat, ca ne luam cafea pe banii nostri. Dar am sperat degeaba; automatele erau oprite. Probabil sunt considerate si alea dispozitive audio.
Si, bomboana pe coliva organizarii, ieri, intr-o sala cu 30 de mese si 30 de scaune inghesuite, aflata la parter, au mai fost aduse doua mese si doua scaune pentru doi elevi care, avand cate un picior in ghips si mergand in carje, nu puteau ajunge in salile de la etaj.
Toate bune si frumoase daca o minte luminata, cand a numerotat mesele, nu s-ar fi gandit sa-i aseze pe cei doi in coltul cel mai indepartat de usa. Iti venea sa plangi vazand doi copii chinuindu-se sa se deplaseze, in carje, printr-un spatiu nu mai lat de 20 cm. Si ala, creat ad-hoc.
Si ar mai fi inca multe de spus pe acest subiect, dar, probabil, o voi face intr-o alta postare.
De scandalul mitei nici macar nu ma ating; a fost mult prea mediatizat si mult prea plin de contradictii.