La noi, la Braila...

Nu sunt deloc fan Facebook. Mi-a luat foarte mult timp sa ma decid sa-mi fac un cont acolo. Si l-am facut pentru ca o intreaga turma s-a decis sa posteze NUMAI acolo diverse informatii care ma pot interesa. De parca mailul n-ar mai fi in trend!
Ma scot din minti zecile de poze cretine postate cu toptanul, din ora in ora: poze cu ala micu' pe tzucal, poze cu placinta scoasa din cuptor, poze cu prima rosie coapta in gradina.
Panseuri mai mult sau mai putin filosofice, care nici macar nu apartin celui care le posteaza. Adica...nimic altceva decat un copy-paste care vrea sa demonstreze cat e de *telectual ala de le-a postat. Panseuri agramate care-ti zgarie creierul si bunul simt. Si nu in ultimul rand, cersetoria dupa like-uri. Ce dracu-or castiga din alea jdemii de like-uri pe care le tot cer?
Prietenii prietenilor prietenilor trimit constant cereri de prietenie. De ce, frate? Nici macar nu-i cunosc. Si apoi, eu stiu ca prietenii exista in viata reala, nu intr-o lista care, pare-se, trebuie sa fie cat mai lunga. Imi pare rau pentru ei, dar cererile lor zac in asteptare.
Un singur lucru m-a facut sa pierd mai mult de trei minute pe Facebook, zilele trecute.
Am descoperit un grup de braileni care incearca sa reconstituie din amintiri si poze vechi, orasul nostru iubit.
Fiecare posteaza o amintire draga din copilarie, amintire legata, de obicei, de un loc ce nu mai exista sau care, mai rau, e in paragina.
Incercam sa reinviem un oras care, acum 30-40-50 de ani era un oras viu, alert, cosmopolit. Un port la Dunare, in care vapoarele erau trase la cheu pe doua randuri.
Ne amintim strazile pe care ne jucam in copilarie si care, acum, sunt rascolite de ani buni si impracticabile.
Ne amintim gradinile de vara ale cinematografelor unde ne racoream serile vazand un film, intepeniti pe niste banci de lemn, incomode si atacati de cohorte de tantari.
Ne amintim vechile tramvaie rosii care zdranganeau din toate tablele incat orice conversatie devenea imposibila pana ce ajungeai in statia in care coborai.
Ne amintim de vechile denumiri bizare date carciumilor de cartier si care erau infinit mai cunoscute decat denumirile oficiale.
Am gasit, in acest grup, oameni care stiu sa vorbeasca frumos despre orasul lor, oameni care privesc cu nostalgie placuta in urma, la copilaria fara griji si fara Facebook.
Am gasit, deci, un motiv sa petrec zilnic cinci minute pe Facebook in loc de trei.
Dar petrec ore intregi batand strazile pe unde am copilarit, parcurile prin care chiuleam in liceu si malul Dunarii al carei miros de apa statuta si motorina a ramas acelasi.