Amintiri...

De ceva vreme incoace, din cand in cand, mai vad cate un interviu cu ultimii monstri sacri ai scenei romanesti. 
Un lucru bun as zice, in conditiile in care teatrul pierde tot mai mult teren in fata filmului, in conditiile in care astfel de interviuri apar ca o picatura limpede de cultura intr-o mare tulbure de subcultura.
Un lucru bun as mai zice, pentru ca ne mai putem aminti de aceste glorii ale teatrului inainte ca ele sa nu mai fie printre noi.
Am savurat interviul cu Draga Olteanu-Matei. I-am savurat spiritul tanar si alert, desi parul e alb demult.
Am "inghitit" interviul cu Sebastian Papaiani care m-a dezamagit ingrozitor cu marlania suprema de a-si lasa telefonul deschis si chiar de a vorbi la el in timpul unei emisiuni in direct.
Ultimul astfel de interviu l-am vazut acum cateva zile.
A fost interviul luat lui Radu Beligan. Pur si simplu, m-a facut sa plang. Si nu din cauza cine stie carei emotii, ci pentru ca mi s-a parut un soi de blasfemie.
Am avut privilegiul de a-l vedea pe Radu Beligan, pe scena, de cateva ori, acum 30-35 de ani. Era deja la o varsta destul de inaintata.
Am apreciat intotdeauna la el faptul ca a evitat pe cat posibil sa se "prostitueze" jucand in filme. A jucat, dar in putine filme. Nu vreau ca ultima fraza sa sune ca un repros pentru actorii care joaca in filme. Sunt, insa, de parere ca un actor de teatru isi face mult mai bine treaba pe scena, in fata publicului, in fiecare seara, decat intr-un film. Cred cu tarie ca trebuie sa existe actori de teatru si actori de film.
Ma intorc la interviul de acum cateva zile.
Am vazut un om de 94 de ani, ale carui amintiri erau deseori incetosate. 
Am vazut un om de 94 de ani ale carui taceri, foarte lungi, se datorau inerentelor pierderi de memorie care apar la asemenea varsta.
Am vazut un om de 94 de ani care suferea vizibil dandu-si seama ca, daca acest interviu i-ar fi fost luat cu 10 sau cu 20 de ani in urma, s-ar fi simtit mult mai bine. E clar ca era constient ca acest interviu va fi vazut de spectatorii sai, de cei ca mine, sau chiar mai batrani decat mine, care si-l amintesc asa cum era, dominand scena, cu 30, 40, 50 de ani in urma.
Am plans pentru ca imi imaginam cat trebuie sa-i fi fost de greu!
Mi-l aminteam pe Rica Venturiano, la 25 de ani, si-mi dadeau lacrimile vazandu-l acum, cat ii era de greu sa rascoleasca atata noian de amintiri.
Cred ca i-a fost cumplit de greu, daca mie, ca simplu spectator de teatru, mi-a fost.
Poate ca interviuri de genul asta ar trebui facute mult inainte ca cel intervievat sa devina atat de legendar incat sa existe cel putin trei generatii care sa nu fi auzit de el.