Evaluarea Nationala

De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)

Da' eu...cu cine votez?

In ultimii 25 de ani, am avut nenumarate ocazii de a vota. Orice. Primari, deputati, senatori, presedinti, mai nou, europarlamentari. Ca sa nu mai punem la socoteala si cate un referendum, din cand in cand, asa...ca sa nu ne iesim din mana.
Imi amintesc de cele cateva dati cand am votat, inainte de '89. 
Cand era un singur partid si nu se punea stampila, ci, cu un creion legat cu sfoara in cabina de vot, incercuiai un nume. Vorba vine.
Ca si daca incercuiai, si daca nu, tot "iesea" cine trebuia. Creionul ala, insa, iti dadea posibilitatea ca, anonim, sa scrii pe buletinul de vot tot ce te durea. Si chiar era mult prea mic buletinul pentru toate durerile.
In orice caz, daca ar fi adunat cineva intr-o carte toate mesajele gasite pe buletinele de vot, ar fi iesit un best-seller de toata frumusetea.
Nici atunci, votul nu era obligatoriu dar, daca nu ajungeai pana-n pranz la sectia de votare, veneau unii de-ti bateau in usa si te intrebau de ce si cand te duci sa votezi. Asa incat, chiar daca anulai buletinul pentru ca stiai ca si cu votul tau, si fara el, tot aia era, mergeai, constiincios sa-ti faci "datoria cetateneasca".
Acum, votul nu mai e o datorie, ci un drept. Un drept pentru care unii au murit in '89.
Un drept pe care, din pacate, din ce in ce mai putini romani aleg sa si-l exercite.
Pe la primele alegeri din anii '90, prezenta era mare. In virtutea inertiei pe de o parte si in virtutea unor sperante si asteptari pe de alta.
Mai tarziu, insa, din ce in ce mai putini alegatori aleg sa-si exercite acest drept, sub diferite pretexte.
Am obosit tot auzind celebrul si eternul "nu ma duc; n-am pe cine vota". E cel mai patetic pretext cu putinta. 
In fond, votul nu trebuie, obligatoriu, sa impinga pe cineva intr-o functie. Poate si sa impiedice pe altcineva sa ajunga in acea functie. Sau poate sa nu faca nici una, nici alta; poate fi anulat.
In ultima vreme, pare a fi o dovada de mare cultura absenteismul de la vot. Am auzit pe multi declarand cu zdrobitor dispret si cu inalta superioritate ca nu voteaza pentru ca nimeni si nimic nu-i convinge. 
In schimb, tot pe ei ii aud, dupa 6-7-8 luni de la alegerile la care n-au participat, injurand din rarunchi pe cei care ii (ne) conduc.
Si stau si ma intreb: cu ce drept injura? N-au avut nicio opinie. I-au lasat pe altii (plebea, deh...neamul de la sapa) sa decida pentru ei, dar injura.
Eu cred ca n-au niciun drept. 
Cred ca doar cei care voteaza, indiferent cum, au dreptul sa se planga sau sa fie multumiti; ei macar au o opinie. Buna-rea...e o opinie pe care si-au exprimat-o. Si care le da dreptul sa injure sau sa-si dea palme. 
Am votat, pana acum, de nenumarate ori, negativ. Sau am ales raul cel mai mic. Dar am votat. Am avut o opinie si cred ca toti ar trebui sa avem opinii. Toti ar trebui sa ne gandim putin mai departe de gardul curtii si de varful nasului. 
De 25 de ani, toti vrem schimbare. Cum sa avem schimbare daca nu votam?
Votul nostru poate fi si o sanctiune (cum s-a vazut la Parlamentare, in 2012 si acum, la europarlamentare). Daca aplicam sanctiuni cu suficienta consecventa, pana la urma tot se va misca ceva pe plan politic. 
Dar nu ne putem astepta ca schimbarile sa apara maine. E chiar asa de greu sa votam azi pentru viata copiilor sau a nepotilor nostri?
Ne tot uitam peste gardul vecinilor. Ne tot comparam cu tari in care democratia e la ea acasa, fara intreruperi, de cateva sute de ani. Cat sa fii de idiot incat sa-ti imaginezi ca poti recupera, in cateva zeci de ani, un grad de civilizatie construit si mentinut cateva sute?
Democratia nu se poate face in dulcele spirit mioritic; stand si asteptand, cu resemnare, sa cada drobul de sare.


 

Catre Bruxelles, aproape descult!

Un candidat pentru un fotoliu in parlamentul European isi face o campanie electorala cum Romania n-a mai vazut pana acum. Si, tare ma tem ca nici n-o sa mai vada prea curand.
Mircea Diaconu este unul dintre cei mai iubiti actori romani si, in acelasi timp, un om de o modestie rara.
L-am vazut -pana azi- de nenumarate ori la cinematograf, in filme de neuitat, la televizor, tot ca actor, dar si in calitate de politician (mai mult sau mai putin compatibil). Impresia a fost, intotdeauna, aceeasi: un om care isi face, constiincios treaba, oricare ar fi ea, plin de bun-simt si foarte modest.
Dupa 30 de ani de comunism si inca vreo 25 de "capitalism", insa, mi-am pierdut increderea in ce se vede pe la televizor, asa ca, auzind de campania atipica, am zis ca trebuie sa vad cu ochii mei si sa aud cu urechile mele, ca, altfel...Toma Necredinciosul scrie pe mine.
Astfel ca, intr-o zi de mai, nesperat de insorita si calda, am purces la intalnirea, absolut informala, cu cel pe care parca l-as vota pentru Bruxelles.
In primul rand, m-a izbit punctualitatea de ceas elvetian; ora 13 a fost exact ora 13, nu si 5, nu si un sfert.
Locul...un parc linistit din centrul vechi al orasului, in umbra unui ceas istoric, devenit, alaturi de Dunare, emblematic.
Omul, exact asa cum il stiam de la televizor, deschis, spiritual, inteligent, modest, fara aere de vedeta, fara sa arate oboseala celor doua saptamani de bantuit prin toata tara la volanul unei masini trecute binisor de prima tinerete.
In mijlocul unui grup nu foarte numeros, din pacate, dar entuziast si, mai ales, civilizat, nu a avut nicio problema sa lege conversatia. Chiar cu niste oameni necunoscuti, pe care-i vedea pentru prima si, probabil, pentru ultima oara.
Mircea Diaconu are un discurs coerent si placut, nu raspunde niciunei provocari, ocolindu-le cu multa eleganta. Nu arunca noroi, nu vorbeste de rau "concurenta".
S-a fotografiat, zambind placut, cu oricine a vrut o amintire.
A evocat, cu licar in ochi, amintiri dunarene populate de Fanus Neagu si Ion Baiesu.
De fapt, prin unicitatea sa, seamana cu un mac intr-un lan de grau copt. In peisajul politic post-decembrist nu cred sa mai fi existat un astfel de candidat.
E un om care s-a luptat, de unul singur, cu un sistem stramb si a invins.
Un om care, parca dintr-o joaca, s-a decis sa demonstreze ca se poate si altfel si cred ca a reusit.
Un elefant alb in mijlocul mocirlei politice romanesti, doldora de candidati mai mult sau mai putin obscuri, care isi fac o campanie zgomotoasa, manelistica, pompieristica, in stil americano-mioritic.
Poate ca, dupa un astfel de exemplu, vor mai aparea, pe ici-pe colo, prin peisajul politic romanesc, astfel de oameni, ca mare nevoie avem!
Oameni de langa oameni, oameni care traverseaza o tara intreaga, in lung si-n lat, fara girofar, fara escorta, fara alta trambita decat Facebook-ul.
Cred ca, pentru prima data din decembre '89 incoace, nu voi mai vota negativ; de data asta, chiar AM cu cine sa votez.