Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea. Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea, cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu