Mi-au trebuit mai mult de 50 de ani pana sa iau o decizie radicala!
Cred ca ar fi trebuit s-o fac mai demult...mult mai demult. Am sperat, totusi, ca nu va fi nevoie.
Se spune ca "speranta moare ultima". Eh...a mea a murit.
Am trait aproape 30 de ani in "raiul" comunist. Am ajuns, deci, la un grad de maturitate intelectuala care sa-mi permita sa-i judec plusurile si minusurile.
Nu sunt nostalgica! Lista cu minusuri s-ar intinde pe vreo trei pagini, iar pentru cea cu plusuri, imi ajung degetele de la o mana...si mai raman degete libere.
In vremurile acelea, aveam Prieteni! Prieteni carora nu-mi era frica sa le spun ultimul banc cu Ceausescu/Bula, prieteni care-mi tineau "rand" la paine, la tacamuri, la "acordeoane", la benzina, la..., la...
Eram prieteni care ne ajutam unii pe altii fara sa asteptam nimic in schimb, prieteni fara de care n-as fi putut trece peste o astfel de perioada. Acum, am doar "colegi", care ma judeca dupa gramele de aur pe care (nu) le pun pe mine.
Aflam, atunci, aproape zilnic, despre curajosi sau nebuni care incercau (si, uneori, chiar reuseau) sa paraseasca "raiul" comunist in cele mai bizare moduri cu putinta.
Le admiram curajul, dar nu m-am gandit, atunci, nicio clipa, sa-i urmez. Si nu pentru ca mi-ar fi lipsit indrazneala. Pur si simplu, ma gandeam ca orice regim de felul acela are si un sfarsit. Nimeni nu traieste vesnic, orice tunel are, totusi, un al doilea capat.
Cu toate minusurile acelui sistem, undeva exista o logica a lucrurilor. Sau, macar o inlantuire fireasca.
Am facut facultatea in timpul acela. La sfarsitul facultatii, am primit celebra "repartitie guvernamentala", unde se-agata harta-n cui: la Arbore, in judetul Suceava, familia mea fiind la Braila.
Am gasit, la Arbore, niste oameni extraordinari, cum nici nu credeam ca mai exista. Un an, cat am stat acolo, am fost chiar fericita. Evident, in limitele obisnuite.
Si, a venit "Revolutia". Aveam 28 de ani si o viata inainte.
Mi-a fost suficient, insa, un an de "capitalism" pentru a-mi pierde orice speranta de normalitate.
Sa fim intelesi: aveam un acoperis, aveam un loc de munca stabil, imi placea ce faceam, dar tunelul "meu" parea sa se lungeasca la nesfarsit.
In primul rand, a inceput (si, din pacate nu da semne sa se termine curand), sarabanda preturilor care cresteau mereu de zece ori mai mult decat salariile. Si, intotdeauna, din motive din cele mai aiuritoare.
Politicul, pe care inainte de '89, il ignoram cu succes, a devenit din ce in ce mai prezent, peste tot, incat nu mai POATE fi ignorat, oricat m-as stradui.
Logica tinde sa dispara cu desavarsire din orice.
Sistemul pe care il cunosc cel mai bine, cel al educatiei, devine tot mai haotic, cu fiecare ministru care il "pastoreste". Si au fost atatia, in ultimii 25 de ani, ca le-am pierdut, demult, sirul.
Un sistem in care orice reforma isi arata rezultatele in minimum 20 de ani, este, acum, "reformat" din temelii, cam de trei ori pe cincinal. Evident, rezultatele nu se vad sau sunt la fel de haotice ca si sistemul insusi.
Si, ia ghici cine-i de vina? Ministrul? In niciun caz! Profesorii si invatatorii!
Ei sunt vinovati ca elevii nu vin la scoala.
Ei sunt vinovati ca elevii refuza sa invete ceva. Orice.
Ei sunt vinovati ca elevii sunt din ce in ce mai mitocani si mai violenti.
Ei sunt vinovati ca, din salariile lor de mizerie, nu-si pot permite ultimele cuceriri ale tehnicii sau, macar ultimele carti de specialitate, aparute la preturi prohibitive.
Am ajuns sa ne folosim mai mult de jumatate din timpul de munca, plus ore intregi din timpul nostru liber, "intocmind" tot felul de situatii, statistici, rapoarte de tot felul. Nici nu mai conteaza ce faci la catedra; important e sa ai, la zi, tot maldarul de hartoage inutile, pe care nu le va citi nimeni.
Am pus cap la cap toata nebunia asta in care ma zbat de 25 de ani incoace si am luat decizia!
Parasesc sistemul care a facut din mine un birocrat si mi-a luat toata bucuria de a lucra cu copiii.
Parasesc tara in care nu-mi mai gasesc locul si in care nu mai inteleg nimic. Tara in care, ACUM, imi e frica sa mai traiesc.
Plec si nu ma mai uit inapoi.
Stiu foarte bine ca multi ma vor judeca, spunand, cu suficienta, ca, daca plecam toti, cine mai pune pe picioare tara asta?
Le raspund ca nu mai am nici mijloacele, nici energia necesare pentru apostolat. M-am saturat sa muncesc exclusiv pentru a manca (din cand in cand) si a-mi plati zecile de impozite despre care n-am nici cea mai palida idee in ale cui buzunare ajung. M-am saturat ca, in 26 de ani de munca, sa nu-mi permit decat un singur concediu adevarat; unul in care sa plec pentru cateva zile de acasa si in care sa nu am nicio grija.
Si plec fara sa ma uit inapoi, fara sa-mi fie dor de nimic decat, poate, de fostii mei elevi care vor mai avea de indurat inca vreo 4-5 "reforme" pana se vor fi asezat pe picioarele lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu