Volksbank, mare tzeapa!

Acum trei saptamani, m-am dus la Volksbank sa-mi deschid un cont. Am facut-o pentru ca e aproape de casa si nu ar trebui sa bat tot orasul in cautarea unui bancomat.
Voiam sa deschid un cont cu card de debit si internet banking atasate. Pana aici, toate bune.
A durat cam o ora si jumatate pana sa scoata cineva, nu stiu de unde, niste contracte-tip pe care trebuia sa le citesc, completez si semnez. Evident ca, dupa o ora si jumatate de stat si de uitat pe pereti, mai avand si alte treburi in ziua respectiva, am renuntat, stabilind sa vin a doua zi, sperand ca, pana atunci vor reusi sa adune toate hartiile si sa le semnez.
A doua zi, am mai stat vreun sfert de ora dar...asta era mizilic pe langa o ora si jumatate pierduta cu o zi inainte.
Am citit/completat/semnat minunatele hartii care nu sunt decat vreo 7, mi s-a inmanat o dracie cu ajutorul careia sa pot accesa internet banking-ul si mi s-a spus ca, in maximum o saptamana, voi avea si cardul.
Vazand ca trec doua saptamani fara nicio veste de la banca, m-am dus sa intreb de card; nu aparuse inca.
A mai trecut o saptamana si m-am dus din nou. Tot nu venise. 
O functionara foarte batoasa mi-a motivat cum ca e o problema cu cardurile Visa Electron si de-aia intarzie.
Acum...stau si eu si ma gandesc: si daca le fac manual si le trimit prin curier pedestru de la banca centrala si tot ajungea blestematul de card in trei saptamani.
Evident ca, in conditiile astea, am intrebat-o cam cate luni ar dura un transfer bancar daca in trei saptamani nu se poate emite un card? Si mi-a raspuns, ofuscata maxim, ca la transferuri nu sunt probleme. Chestia e ca mie chiar nu-mi convine sa ma trezesc cu salariul pe o luna ajuns in cont in luna urmatoare din cauza nu stiu caror probleme misterioase.
Evident ca i-am comunicat ofuscatei ca luni, la prima ora, ii inapoiez dracia pentru accesarea internetului si inchid contul pe care nu l-am folosit nici macar o secunda.
Astept cu mare interes sa vad daca are tupeul sa-mi ceara sa achit comisionul de administrare pe luna in care n-am utilizat nimic!
Asa ca, cei care cititi aceasta postare si va ganditi sa lucrati cu Volksbank...mai ganditi-va o data. Sa nu luati, cumva, teapa.

Teroristul ot Bahlui

De la celebrele atentate asupra WTC, cuvantul "terorist" a inceput sa apara din ce in ce mai des in vocabularul fundamental, in nenumarate contexte.
Ultima "bomba" terorista s-a manifestat, deunazi, in "dulcele targ al Iesilor". Pe malurile Bahluiului, adica.
Povestea o stiu chiar si cei care, ieri, doar au butonat isteric telecomanda, trecand (si) peste posturile de stiri, asa ca n-o mai repet.
Circumstantele si comentariile, insa, sunt aiuritoare (unele), savuroase (altele).
Mai intai, teroristul iesean e nebun cu acte-n regula. Adica, a fost internat de vreo 9 ori la Socola, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoida. Evident ca i s-a administrat un tratament dupa care, conform inteligentelor legi ale sistemului sanitar mioritic, i s-a dat drumul acasa dupa ce a promis (o fi jurat pe ceva Biblie, Coran, Constitutie sau cravata de pionier) ca isi va lua, constiincios, medicamentele. Evident ca nu si le-a luat. Ma intreb daca se astepta totusi, cineva, s-o faca.
Omul, altminteri absolvent al unei facultati iesene (cea pe care a si atacat-o), a bombardat, timp de vreo trei ani, toate autoritatile posibile cu scrisori din care, chiar si la o prima lectura, cineva cu doua clase mai mult ca trenul si-ar fi dat seama ca reprezinta un potential pericol pentru societate si pentru el insusi.
Asta ma face sa ma intreb cate dintre scrisorile trimise de romani (mai mult sau mai putin cu tiglele pe casa) sunt CITITE de autoritatile carora le sunt adresate.
Din pacate, nimeni nu s-a agitat prea tare in urma acestor scrisori; nicio interceptare, niciun filaj.
Daca omul a vazut ca nimeni nu-i da atentie, si-a luat traista-n bat si s-a mutat intr-o pestera de pe ceva coclauri sucevene. Aici, in liniste si cu metoda, si-a construit o bomba artizanala dintr-un proiectil gasit pe strada.
Pe STRADA???? La 70 de ani de la ultimul razboi? 
Punem pariu ca Dorel, care sapa de zor prin tot Iasiul, a gasit proiectilul si l-a pus deoparte ca sa-l vanda la fier vechi sau, si mai bine, sa-i monteze o coada si sa bata pamantul cu el? Ca alta explicatie nu gasesc. Iar "teroristul" nostru l-a gasit si l-a bagat in rucsac. 
Pana si savantii britanici sunt de acord ca proiectilele nu cresc in pomi, deci nu cad cand se coc.
Buuun...avem bomba, avem teroristul cu bomba in rucsac si avem o sala din Universitate, in care studentii de la facultatea pe care si teroristul o absolvise, tocmai incepeau examenul de licenta.
A intrat omu' in sala si a inceput sa ameninte ca detoneaza bomba. Fiecare a reactionat cum a stiut mai bine: unii au sters-o de urgenta, altii au stat calmi in fata foii de examen, unii au incercat sa negocieze si, probabil, cuiva i-a trecut prin cap sa sune la Politie (bine ca nu le-au luat telefoanele inainte de intrarea in examen).
Intr-un sfarsit, bomba a explodat din greseala si nu la intensitatea dorita, spre marele noroc al celor din Universitate. "Teroristul" a fost imobilizat, legat cu o curea si predat "oamenilor legii", ajunsi si ei la spartul targului.
Pana la urma, toata lumea a scapat doar cu o sperietura.
Evident ca problema a fost intoarsa pe toate fetele, discutata, disecata, s-au cerut pareri de la tot felul de specialisti in orice domeniu mai mult sau mai putin conex. Pareri multe, unele pertinente, altele batatoare gratioase de campi, ca in orice situatie de genul acesta.
Ideea care mi-a placut cel mai mult a fost slobozita de unul dintre multii comentatori care, in mod clar, era in cu totul alt film.
Foarte indignat, omul nu pricepea cum a putut cineva, cu un rucsac in spate, sa defileze prin Universitate pana in sala in care a intrat.
E clar ca individul habar n-avea ce-i aia o Universitate, necum sa fi avut vreo palida idee asupra topografiei Universitatii din Iasi (care, intre noi fie vorba, ar fi o provocare chiar si pentru un GPS).
In primul rand, in Universitate se poate intra prin cel putin 5-6 cai de acces. 
In al doilea rand, in Universitate intra si ies, in afara de cei peste 
30 000 de studenti, cateva sute de profesori plus inca vreo cateva sute de persoane care au diverse treburi de rezolvat. Marea majoritate a studentilor cara rucsaci in spate. Nu intru in amanunte privind continutul respectivilor rucsaci. 
Cu alte cuvinte, stiu bine (ca fosta studenta la UAIC) ca, mai ales in perioada examenelor, Universitatea e mai aglomerata decat Gara de Nord.
Cine dracu-ar putea sa controleze toate miile de persoane care intra sa vada daca nu cumva plimba oarece bombe in rucsaci, posete, buzunare etc? Si cam cat timp ar dura aceasta activitate?
Decat sa rasucim pe toate fetele situatia data si sa ne dam cu presupusul, mai mult sau mai putin pertinent, nu mai bine schimbam pe ici, pe colo, prin partile esentiale, legea care lasa nebunii in libertate?
Mi s-a parut absolut naucitoare atitudinea mamei "teroristului", care a declarat, cu seninatate, ca ea a foste cea care a hotarat sa intrerupa administrarea tratamentului si ca, indiferent de ce se va intampla in continuare cu fiul ei, ea NU il va obliga sa ia tratamentul.
Sunt mama si stiu ce inseamna sa-ti iubesti copilul. Dar stiu si ca, uneori, strangi din dinti si faci tot ce trebuie pentru binele copilului tau.
Daca aceasta mama ar fi fost cat de cat o mama responsabila, nu ar fi ajuns sa-si vada fiul incatusat si acuzat de tentativa de omor.
Omorul fiilor altor cateva zeci de mame!

La noi, la Braila...

Nu sunt deloc fan Facebook. Mi-a luat foarte mult timp sa ma decid sa-mi fac un cont acolo. Si l-am facut pentru ca o intreaga turma s-a decis sa posteze NUMAI acolo diverse informatii care ma pot interesa. De parca mailul n-ar mai fi in trend!
Ma scot din minti zecile de poze cretine postate cu toptanul, din ora in ora: poze cu ala micu' pe tzucal, poze cu placinta scoasa din cuptor, poze cu prima rosie coapta in gradina.
Panseuri mai mult sau mai putin filosofice, care nici macar nu apartin celui care le posteaza. Adica...nimic altceva decat un copy-paste care vrea sa demonstreze cat e de *telectual ala de le-a postat. Panseuri agramate care-ti zgarie creierul si bunul simt. Si nu in ultimul rand, cersetoria dupa like-uri. Ce dracu-or castiga din alea jdemii de like-uri pe care le tot cer?
Prietenii prietenilor prietenilor trimit constant cereri de prietenie. De ce, frate? Nici macar nu-i cunosc. Si apoi, eu stiu ca prietenii exista in viata reala, nu intr-o lista care, pare-se, trebuie sa fie cat mai lunga. Imi pare rau pentru ei, dar cererile lor zac in asteptare.
Un singur lucru m-a facut sa pierd mai mult de trei minute pe Facebook, zilele trecute.
Am descoperit un grup de braileni care incearca sa reconstituie din amintiri si poze vechi, orasul nostru iubit.
Fiecare posteaza o amintire draga din copilarie, amintire legata, de obicei, de un loc ce nu mai exista sau care, mai rau, e in paragina.
Incercam sa reinviem un oras care, acum 30-40-50 de ani era un oras viu, alert, cosmopolit. Un port la Dunare, in care vapoarele erau trase la cheu pe doua randuri.
Ne amintim strazile pe care ne jucam in copilarie si care, acum, sunt rascolite de ani buni si impracticabile.
Ne amintim gradinile de vara ale cinematografelor unde ne racoream serile vazand un film, intepeniti pe niste banci de lemn, incomode si atacati de cohorte de tantari.
Ne amintim vechile tramvaie rosii care zdranganeau din toate tablele incat orice conversatie devenea imposibila pana ce ajungeai in statia in care coborai.
Ne amintim de vechile denumiri bizare date carciumilor de cartier si care erau infinit mai cunoscute decat denumirile oficiale.
Am gasit, in acest grup, oameni care stiu sa vorbeasca frumos despre orasul lor, oameni care privesc cu nostalgie placuta in urma, la copilaria fara griji si fara Facebook.
Am gasit, deci, un motiv sa petrec zilnic cinci minute pe Facebook in loc de trei.
Dar petrec ore intregi batand strazile pe unde am copilarit, parcurile prin care chiuleam in liceu si malul Dunarii al carei miros de apa statuta si motorina a ramas acelasi.

Feedback pe...BAC

Si s-a terminat si BAC-ul! Dar s-a terminat "en fanfare", ca asa putem noi, romanii, sa facem o treaba: cu surle si trambite.
De cativa ani incoace, BAC-ul starneste nenumarate controverse si interminabile discutii.
Parerea mea este ca totul porneste din cu totul alta directie: admiterea la facultate.
De cand aceasta se face pe baza unui dosar si a unor calcule cabalistice care implica unele note de la BAC sau unele medii din timpul liceului, examenul de la sfarsitul clasei a XII-a a devenit "un capat de tara".
Desi urasc profund expresia "pe vremea mea", nu pot s-o evit, in cazul de fata.
Deci, pe vremea mea, diploma de bacalaureat era o simpla hartie pe care o azvarleai intr-un dosar, printre alte hartii, cand te duceai sa te inscrii la EXAMENUL DE ADMITERE la facultate.
Imi amintesc si acum, dupa aproape 30 de ani, cum urmaream, cu sufletul la gura, situatia inscrierilor care exploda facand ca examenul sa devina un concurs foarte dur, in timpul caruia 5, 8, 15 candidati se "bateau" pe un loc.
Acum, bacalaureatul a devenit un fel de concurs, fara sa fie, de fapt, unul; nu se bate nimeni pentru locul nimanui. Ar trebui sa fie doar o verificare a unor cunostinte GENERALE, acumulate in patru ani de liceu.
Copiatul la examen a devenit drobul nostru de sare. Am ajuns sa instalam camere de supraveghere in salile de examen si sa tinem astfel, sub teroare, elevii, profesorii supraveghetori, parintii...Liceele in care se organizeaza examenul devin, pentru o saptamana, niste cladiri sub asediu. Pazite de politie, jandarmi, mascati cu arma la centura si cu pulanul in mana.
Sa nu se inteleaga de aici ca as fi de acord cu copiatul la examen. Departe de mine gandul. Dar asemenea examen chiar nu justifica o astfel de desfasurare de forte.
Stau si eu stramb si ma gandesc drept: oare ar mai simti elevii nevoia sa copieze daca subiectele ar fi de nivel MEDIU si, mai ales, formulate inteligibil? 
Am avut ocazia, ani la rand, sa vad subiecte formulate asa de abracadabrant incat nici profesorii nu reuseau sa priceapa din prima cam ce dracu' voiau sa spuna. Si profesorii nu erau sub stressul examenului. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca cineva, acolo sus, cand slobozeste subiecte, cauta cu tot dinadinsul cele mai dificile probleme cu putinta. Ai zice ca autorii de subiecte au o placere sadica sa formuleze numai intrebari incuietoare. Si sa le insire pe pagini intregi. Ieri, de pilda, subiectul la Biologie vegetala si animala era pe trei pagini A4, scrise cap-coada. Trei pagini??? Despre ce vorbim aici? E vorba despre un subiect care trebuie citit cu foarte mare atentie ca sa poti sa te prinzi ce ai de facut. Iata, deci, cum se duce jumatate de ora din timpul alocat examenului pentru a putea citi "romanul".
Nu mai vorbesc de organizare, in general.
Am fost in comisia de la unul dintre cele mai bune licee din oras; de fapt, Colegiu National. 
Este o cladire foarte veche, cu sali putine si nu foarte mari. In unele sali, erau cam 15-20 de candidati dar, in altele, erau 30 sau mai multi. Mesele erau asezate pana la 3 cm de tabla, asa incat, ca supraveghetor, trebuia sa faci adevarate acrobatii pentru a semna lucrari, a le da elevilor ciorne si alte alea. Mesele si scaunele erau atat de inghesuite unele in altele incat, daca cel de la ultima masa scapa un genunchi in piciorul mesei, celui de la prima masa ii aluneca pixul pe foaie!
Am inteles interdictia de a se strange bani pentru protocol. N-am inteles insa faptul ca, in sali, nu exista nici macar o sticla cu apa de la robinet. Ah...ba da...la ultima proba a existat o sticla de apa, dar niciun pahar. Asta, in conditiile in care nu aveam voie sa intram in sala cu o sticla de apa "personala".
Nu aveam pretentia sa fim serviti cu cafea dar, macar automatele de cafea din liceu sa fi functionat, ca ne luam cafea pe banii nostri. Dar am sperat degeaba; automatele erau oprite. Probabil sunt considerate si alea dispozitive audio.
Si, bomboana pe coliva organizarii, ieri, intr-o sala cu 30 de mese si 30 de scaune inghesuite, aflata la parter, au mai fost aduse doua mese si doua scaune pentru doi elevi care, avand cate un picior in ghips si mergand in carje, nu puteau ajunge in salile de la etaj.
Toate bune si frumoase daca o minte luminata, cand a numerotat mesele, nu s-ar fi gandit sa-i aseze pe cei doi in coltul cel mai indepartat de usa. Iti venea sa plangi vazand doi copii chinuindu-se sa se deplaseze, in carje, printr-un spatiu nu mai lat de 20 cm. Si ala, creat ad-hoc.
Si ar mai fi inca multe de spus pe acest subiect, dar, probabil, o voi face intr-o alta postare.
De scandalul mitei nici macar nu ma ating; a fost mult prea mediatizat si mult prea plin de contradictii.
 

Examene...examene...

A venit vara si, odata cu ea, au inceput si diferitele examene.
Evaluarea Nationala e gata, incepe acus-acus Bac-ul, urmeaza admiterea la facultati.
Acum, subiectul cel mai discutat este Evaluarea Nationala.
Din pacate, multi dintre cei direct interesati nu au nici cea mai vaga idee cu ce se mananca iar mass-media nu-i ajuta cu nimic, mai mult incurcandu-i.
Probabil, dupa ani de esecuri rasunatoare si promovabilitati cam cat un numar mediu la pantofi, subiectele de anul acesta au fost, in sfarsit, de nivel mediu spre usor.
N-au mai fost formulari abracadabrante care sa bage in ceata elevi si profesori deopotriva, n-au mai fost chichite care sa starneasca mari controverse.
S-au luat note relativ mari, procentul celor cu medii peste 5 fiind zdrobitor.
Emotiile au trecut si acum incepe sarabanda aranjarii optiunilor in ordinea ideala.
Mass-media acorda atentia cuvenita evenimentului, afisand, insa, o lipsa de informare absolut naucitoare.
In primul rand, se avanseaza ideea ca "ia te uita ce generatie responsabila, pusa pe carte, avem"! Ce note mari au luat ei si cat de bine au invatat!
Nu spune nimeni, insa, cati elevi de clasa a VIII-a erau inscrisi in scoli la 15 iunie si cati au sustinut examenul. Sunt scoli care, din doua-trei clase a VIII-a, au trimis la EN 3-4 elevi, restul fiind ori corigenti, ori elevi cu CES, care nu sunt obligati sa sustina examenul.
Alta duda slobozita in mass-media e in legatura cu cei care "nu obtin nota de trecere" la EN. Vezi, doamne, mai au o sansa in toamna. Anunt, pe aceasta cale, pe "jurnalistii" cititori de promptere ca, de vreo doi ani incoace, nu exista nota de trecere la EN. Poti lua si 1,50, si 3...nu conteaza. Se face media, se aduna cu media claselor V-VIII, se imparte la 2 si iaca media de admitere! Deci, nu mai exista nici sesiune de toamna. In toamna sunt repartizati, pe locurile ramase libere, cohortele de corigenti.
Prin natura meseriei, sunt, mai mult sau mai putin, implicata, in fiecare an, in examenele de absolvire a ciclului gimnazial, indiferent ce nume capata ele de la un an la altul.
Dai, ca diriginte, nenumarate explicatii parintilor si copiilor, asa incat sa stie exact ce au de facut fiecare. Iti sfatuiesti elevii cum sa aleaga cele mai potrivite optiuni in functie de medii de admitere, de preferinte, de aptitudini. Te dai de ceasul mortii sa convingi parinti care n-au nici cea mai vaga idee despre posibilitatile intelectuale ale copiilor lor ca optiunile trebuie sa fie REALISTE si nu fantasmagorice.
Constat, insa, ca exista si diriginti care nu se agita absolut deloc: nu explica nici elevilor, nici parintilor ce au de facut, astfel incat, familii intregi sunt complet bulversate si depasite de situatie.
Din pacate, legea care prevede invatamantul obligatoriu pana la varsta de 16 ani poarta principala vina pentru promovabilitatea dezastruoasa la EN. Elevii stiu ca, indiferent ce note obtin, tot vor fi repartizati in vreun liceu de mana a cinspea, asa ca nu se prea omoara cu invatatul. Daca s-ar reveni la sistemul de examene de admitere la licee, cred ca situatia ar fi cu totul alta. Ar exista un scop, ar exista o motivatie.
Bineinteles, pentru asta va mai trece multa vreme si vom mai avea inca multe generatii "de sacrificiu", cobai pentru ideile luminoase ale zecilor de ministri care au tocit scaunul de la Ministerul Educatiei (si cum i-o mai fi zicand azi).

Capatul tunelului

Azi, cuvantul "tunel" isi pierde putin din semnificatie.
Dupa un accident ingrozitor, produs la iesirea dintr-un tunel, cuvantul ne duce (si ne va mai duce mult timp de-acum incolo) cu gandul la o tragedie care putea fi evitata.
Cum, insa, nu pot si nu vreau sa-mi dau cu parerea asupra circumstantelor in care s-a produs cumplitul accident din Muntenegru, ma rezum doar la latura umana a acestui accident.
O tara cam cat un judet de-al Romaniei si putin peste 600 000 de locuitori.
Un peisaj care-ti taie rasuflarea.
Un canion cotat ca al doilea ca marime dupa Marele Canion.
Un drum sinuos, cu multe curbe si multe tuneluri, umezit de recenta ploaie.
Un autocar cu turisti.
O clipa de neatentie sau o secunda de orbire la iesirea din tunel, un obstacol pe drum...nu cred ca vom sti precis prea curand.
Din momentul in care autocarul se prabuseste, 40 de metri, in prapastie, incepe o cursa contra cronometru.
Primii sositi, soferii de pe sosea, nu stau sa caste gura ci scot franghiile din masini si coboara aproape in rapel pentru a incerca sa salveze cat mai multi supravietuitori.
O impresionanta desfasurare de forte, o gramada de oameni sar sa salveze alti oameni.
In spitalul nu foarte mare si nici foarte bine dotat din Podgorita se aduna medici si asistente care isi terminasera demult garzile; vin de-acasa fara sa-i fi chemat nimeni.
Tot nechemati de nimeni, vin si cetateni obisnuiti din capitala micului stat si stau la coada sa doneze sange in caz ca e nevoie. Si, sigur e!
Ranitii sunt adusi la spital, operati, stabilizati, identificati (unde se poate).
Dincoace, in Romania, singura rotita bine unsa a unui sistem sanitar pe butuci, SMURD-ul, se pune in miscare asa cum numai Doctorul Arafat a stiut s-o organizeze.
Doua avioane militare de transport, niste adevarate fortarete zburatoare, devin, intr-o noapte, spitale de urgenta zburatoare. Sunt dotate cu absolut tot ce este necesar pentru a transporta si ranitii luati din Terapie Intensiva, pe cei ventilati mecanic.
Pentru aproape fiecare ranit, sunt mobilizati un medic si un asistent SMURD.
In fata spitalului din Podgorita, ambulantele aduse de pe te miri unde se succeda la interval de 5 minute, cat sunt necesare pentru imbarcarea ranitului. Sunt 30 de raniti si e putin probabil ca, in toata tara sa existe 30 de ambulante, asa ca se fac mai multe drumuri spre aeroportul pe care spitalele zburatoare stau cu motoarele pornite.
Foarte multi raniti, foarte mult personal medical, dar nimeni nu se impiedica de nimeni; fiecare stie ce are de facut si locul EXACT in care trebuie sa fie.
Toate autoritatile statului, incepand cu Primul Ministru, se implica si reusesc sa conlucreze, ceea ce pare o adevarata minune.
Evident ca SMURD-ul, "copilul" doctorului Arafat, functioneaza ca un ceas elvetian in mijlocul catastrofei.
SMURD-ul e luminita de la capatul lungului si intunecatului tunel care a inghitit sistemul sanitar romanesc.
Sper din tot sufletul ca drumul pana in tara sa nu fie fatal niciunuia dintre ranitii pentru care s-a pus in miscare atata lume si atata logistica.
Atunci cand ecourile tragediei se vor stinge, sa speram ca medicii si asistentii de la SMURD vor fi macar evidentiati cumva, daca nu rasplatiti pentru modul in care au actionat intr-o situatie cu care nu te prea intalnesti decat, poate, in manualele de medicina de urgenta.
Si mai astept o reactie, de orice fel, a Presedintelui Romaniei care, in ultimele zile, a fost sublim dar a lipsit cu desavarsire.

Obsesii

Din cand in cand, in viata noastra de zi cu zi, apare cate o obsesie. Mai mica sau mai mare.
Cu totii suntem bantuiti de cate un refren, o zi intreaga, fara sa ne putem nici macar aminti de unde a aparut.
Tuturor ni se pune pata pe cate un obiect si, pana nu-l gasim, umblam bezmetici dupa el.
Uneori, obsesia individuala se fixeaza pe un cuvant pe care il folosim tot din trei in trei fraze. Cuvantul "whatever" pare sa fie cea mai noua obsesie lingvistica.
Numai ca vine din urma tare un alt cuvant: referendum.
Deja incep sa cred ca ar trebui construite niste cladiri speciale in care sa nu se desfasoare decat tot soiul de votari; ar fi, cred, mult mai convenabil decat sa tot amenajezi mereu sectii de votare pe te miri unde.
De vreo patru ani incoace, s-au cheltuit miliarde pe organizare de alegeri de tot felul: locale, parlamentare, europarlamentare, prezidentiale si pe vreo cateva referendumuri. Am ajuns sa votam si de cate 2-3 ori pe an.
Ultima obsesie a Presedintelui pare sa fie un nou referendum care sa reia intrebarile unuia desfasurat cu cativa ani in urma. Si asta, in conditiile in care deja ne "paste" un referendum pentru modificarea Constitutiei si, probabil, un altul pentru regionalizare.
Acum cativa ani, am fost intrebati daca vrem 300 de parlamentari si Parlament unicameral. 
Sunt ferm convinsa ca orice om cat de cat in regula cu creierii capului a votat pentru cei 300 de parlamentari. Cu unicameralul nu m-as agita prea mult, ca suntem, totusi, una dintre tarile cele mai mari din Europa.
Acum, Presedintele vrea un replay la respectivul referendum. Si ma intreb de ce nu a fost modificata Legea Electorala DUPA primul referendum pe aceasta tema. Ma mai intreb de ce, dupa atata timp, acel prim referendum nu a avut nicio finalitate. Nici macar nu i-a fost contestat, ca de obicei, rezultatul, la Curtea Constitutionala. Mare scapare! Zic.
Si, daca tot le facem in reluare, nu s-ar putea relua si cel de suspendare a Presedintelui, de anul trecut, cand matematica a fost complet data peste cap? Bietul Pitagora...cred ca se rasuceste in mormant!
In Constitutie cica alesii pentru Parlament trebuie sa fie, ca numar, proportionali cu numarul populatiei. Ce reprezentativitate pot asigura 300 de parlamentari la 19 milioane? Zic.
Obsesia asta cu referendumul incepe sa ma hartuiasca din ce in ce mai mult.
Se va organiza, cu siguranta, un referendum pentru modificarea Constitutiei. Am vazut deja o sumedenie de modificari majore. Cu unele as fi de acord, cu altele, nu. Si atunci, cum facem? Cerem acordul de modificare pe fiecare articol in parte? Ma tem ca va arata buletinul de vot cam cat un roman de Balzac si voi face varice stand in cabina de vot si citindu-l cap-coada. Sau ne dam, sau nu, acordul en-gros...pentru toate modificarile, de-a valma? Nici asa nu-mi convine, ca unele sunt complet inepte. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca anumite prevederi nici macar nu au ce cauta in Constitutie. Nu intru in detalii, ca mai pun de-o postare.
Cu alte cuvinte, anul trecut, am avut alegeri locale, parlamentare, plus un referendum.
Anul asta, vom avea cel putin doua referendumuri.
La anul, prezidentiale si europarlamentare si, daca e loc, poate mai facem un referendum-doua, ca-mi intru in mana. Si, tot asa.
Nu-i asa ca se justifica din plin propunerea mea cu construirea de sectii de votare? Ca nici n-apuca sa se puna praful de la un scrutin la altul.