Something old and something new

Nu. Nu ma refer la faimosul obicei de nunta american, ci la cu totul altceva: la unul dintre sporturile mele preferate.
Este vorba de Formula 1.
Inca de cand eram adolescenta, am urmarit cursele de F1. In mod absolut de neinteles, chiar si in vremurile tulburi, cand televiziunea avea doar doua ore de program pe zi in timpul saptamanii, duminica se putea vedea cursa...atunci cand era cursa.
I-am vazut pe Fittipaldi, pe Niki Lauda, pe Ayrton Senna, pe Damon Hill.
Am vazut curse care se castigau sau se pierdeau pe ultimii metri.
Am vazut curse in care Regulamentul nu ucidea spectacolul.
Una peste alta, pana acum 6-7 ani, chiar urmaream cu sufletul la gura fiecare cursa, de la cap la coada.
Acum, de ceva timp incoace, mai-marele Bernie, nemaiavand, in mod clar, toate tiglele pe casa, schimba regulile in fiecare sezon.
Mai intai a impus un singur producator de pneuri. De ce ma duce asta cu gandul la licitatiile din Romania, la care nu participa nimeni, dar castiga cine trebuie?
Apoi a interzis alimentarea in timpul cursei.
A "uniformizat" masinile, cu foarte mici exceptii care par a fi mai mult niste artificii, la limita regulamentului, ale inginerilor.
A introdus in calendarul competitional o gramada de circuite care incarca ingrozitor programul, dau peste cap bioritmul tuturor prin repetatele schimbari de fus orar, duc sfarsitul sezonului pana la inceputul sezonului de ski si nu aduc, intotdeauna, veniturile scontate. Asta, ca sa nu mai amintesc date de desfasurare "batute in cuie", fara a se tine seama de conditiile climatice. O cursa in India sau in Malaezia, in timpul musonului, e o cursa ratata pentru toata lumea. Numai Bernie nu pricepe asta!
In ultimii ani, in F1, a aparut un nou "copil-minune": Sebastian Vettel.
Este comparat mereu cu compatriotul sau, Schumacher si, din pacate, comparatia nu-l avantajeaza deloc.
Nu am fost niciodata fan Schumacher, asa cum nu sunt nici fan Vettel, dar nu pot sa nu observ diferenta imensa de valoare.
Vettel are o masina absolut fantastica si o echipa de ingineri pe masura. Uneori, chiar ma intreb cam ce-ar iesi daca ar lua cineva la puricat, bine de tot, masina aia; prea merge-ceas...uneori am senzatia ca va decola. 
Masina asta, chiar si condusa de Karthikeyan, tot ar iesi pe primul loc.
Vettel pleaca, in cele mai multe cazuri, din pole-position, tasneste ca din pusca, se instaleaza la 15-20 de secunde de urmatorul pilot si isi face cursa monoton, fara emotii, depasind doar pe amaratii carora li se falfaie steagul albastru si facandu-si sponsorul sa-si roada unghiile pana la coate. Si, cand nu pleaca din pole, castiga "la boxe" sau...abandoneaza.
Foarte rar l-am vazut depasind pentru a castiga o pozitie iar cand o face, o face cuminte, pe linia dreapta si foarte rar pe viraje si aproape niciodata pe exterior.
Vettel e un sofer, nu un pilot.
El si Bernie Ecclestone au reusit sa ucida, in ultimii ani, tot spectacolul Formulei 1.
Este foarte adevarat ca, de cand a murit Ayrton Senna, masinile au devenit mai sigure. Au mai fost accidente grave, dar nu mortale.
Insa de aici si pana la uciderea oricarui spectacol e cale lunga. 
Masinile sunt controlate electronic de la primul la ultimul surub. In curand, nici de piloti nu va mai fi nevoie. Sau ii vor aseza pe toti pe un rand, le vor da cate o telecomanda si, astfel, ne vom uita ca la GTA.
Mi-e dor de cursele alea in care cate un pilot mai smulgea furtunul de alimentare, altul mai scotea degetul mijlociu, altuia ii murea motorul cu 20 de metri inaintea liniei de sosire. Mi-e dor de cursele in care depasirile se faceau pe pista, nu la boxe. Mi-e dor de cursele in care cauciucurile uzate erau schimbate cu altele noi, ori de cate ori era nevoie.
Da doamne sa nu apara masinile electrice in F1!!!
 

Uscaciunea interioara

Din pacate sau, poate, din fericire, ne-am nascut in Romania. 
Nu am ales asta, asa cum nu ne putem alege parintii.
In mod clar, nu traim intr-o lume perfecta, nu traim intr-o tara perfecta. De fapt, ma indoiesc de existenta unei lumi perfecte si a unei tari perfecte.
E lucru stiut si demonstrat ca nimeni nu e perfect multumit cu ceea ce are; vrem mereu altceva, vrem mai mult, vrem mai bine.
Din pacate, in ultima vreme, observ ca sportul national, in Romania, a devenit incrancenarea, negarea, improscarea cu noroi a orice.
Da! Salariile sunt mici! Insuficiente, in cea mai mare parte a cazurilor.
Da! Somajul a atins cote alarmante.
Da! Preturile o iau razna de 15 ori pe zi.
Da! Justitia nu mai e demult oarba; a devenit o adevarata ruleta ruseasca.
Da! Guvernul isi tot da cu stangu-n dreptu' de cate ori poate.
Da! Codul rutier se schimba in fiecare luna de ti-e si frica sa mai bagi cheia in contact sa nu cumva sa te pricopsesti cu vreo amenda pentru plata careia muncesti un an de zile.
Da! Proiectul Rosia Montana a invrajbit o gramada de oameni impotriva altei gramezi de oameni.
Da! Cainii maidanezi au scos ce-a fost mai rau din oameni, facandu-i sa se improaste unii pe altii cu invective care de care mai josnice.
Si as putea continua inca mult.
Se pare ca deviza tarii a devenit "Cine nu-i cu mine e impotriva mea!".
De ceva timp incoace, observ, pe Facebook, un adevarat razboi.
Oameni care nici nu se cunosc intre ei, isi arunca unii altora sageti otravite pentru simplul motiv ca unii indraznesc sa aiba si sa enunte o parere diferita de a altora.
Sunt oameni care se incapataneaza sa posteze de zeci de ori aceleasi idei, pline de ura, la adresa a tot ce se intampla in tara.
Sunt oameni care nu mai vad nimic altceva decat obiectul (sau obiectele) urii lor. 
Ma uit, citesc si ma intreb cat de uscati pe dinauntru pot fi acesti oameni.
Ma gandesc ce urata trebuie sa fie viata cuiva care nu mai e in stare sa vada nimic frumos, a cuiva care se trezeste si se culca intr-un ocean de ura si de nemultumire.
Am incercat sa intreb un astfel de om, suparat pe lume si pe viata, daca isi mai aminteste cand s-a bucurat ultima data la vederea unui curcubeu sau a zambetului unui copil. Mi-a raspuns, cu incrancenare, bineinteles, ca habar n-am cati copii nu pot zambi pe lumea asta.
Mi se pare cel mai cretin argument, servit cu regularitate, cand nu ai argumente sa contrazici.
Daca fiecare dintre noi, infruntand toate greutatile, luptandu-ne sa supravietuim, am incerca sa ne facem propriii copii sa zambeasca, toti copiii ar putea sa ne bucure cu zambetele lor.
In ritmul asta, vom deveni un popor de incrancenati care vom creste niste copii incrancenati, pe care ii vom invata sa urasca, sa dispretuiasca iar cuvantul "bucurie" va fi exclus din dictionare.
Mai nou, de vreo luna incoace, urmaresc zambind, cum, pe Facebook se "naste" un nou partid.
Evident, cel mai bun, cel mai cinstit, cel mai belicos impotriva a tot ce nu merge bine in Romania. 
Evident, nu aduce nimic nou fata de ce clameaza toate celelalte partide mai mult sau mai putin obscure. Nu propune nicio solutie; doar insira probleme. Probleme pe care, in fond, le cunoastem cu totii; ne lovim zilnic de ele.
Probabil, va fi un nou partidulet care, pana la urmatoarele alegeri, va strange ceva fonduri din cotizatii, va impinge un deputat obscur in Parlament, dupa care se va alia repede cu partidul majoritar, ca sa mai prinda o ciozvarta de ciolan.
Dar e un partid doldora de "intransigenti" gata sa se lupte cu coruptia, cu guvernul, cu presedintele, cu Uniunea Europeana, cu toti cei care nu-l voteaza si cu morile de vant. Un partid ale carui idei imi amintesc de Marat si Robespierre si de ridicolul lor Directorat.
Intre timp, eu ma lupt sa supravietuiesc dintr-un salariu de mizerie dar ma bucur ori de cate ori imi strang copilul in brate, ma bucur cand vad culorile toamnei in copaci sau cand, de dupa norii negri, soarele imi lumineaza orizontul.
Incrancenarea o pastrez pentru mine, n-o impun nimanui si incerc, cu puterile mele, sa traiesc in tara pe care nu mi-am ales-o dar pe care o iubesc, cu bune si cu rele.
 

Sah si mat, in doua mutari

Credeam ca Vasluiul e locul in care se intampla cele mai bizare lucruri.
Constat, insa, ca vin tare din urma si altii.
In tara in care totul e posibil, descopar, cam de trei ori pe zi, minuni ale logicii.
Astfel, am descoperit ca, la Timisoara (al naibii de departe de Vaslui), a aparut o mare problema.
Datele ar fi clare.
Se da un Liceu de Arta cu un sediu pentru care se plateste o chirie astronomica, in buricul targului, in urma unui contract nu tocmai ortodox.
Se mai da un Colegiu Tehnic functionand, de 60 de ani, intr-o cladire pe care, intre timp, a amenajat-o in consecinta. Cu ateliere dotate specific si tot tacamul.
Se mai da o cladire libera, situata la oarecare distanta fata de buricul targului.
Si, last but not least, se dau doua zile (de week-end) pana la inceperea noului an scolar.
Avem, deci, datele pe care trebuie sa le punem in ecuatie. De acum, lucrurile nu mai sunt asa de clare.
Primaria a decis, dupa ani buni, ca nu mai poate plati chiria astronomica pentru Liceul de Arta si incearca sa-l mute in cladirea libera. Profesorii si elevii nu sunt de acord, pe motiv ca nu e destul de "in buricul targului".
Se cauta, deci, niste fraieri. Este gasit Colegiul Tehnic pe post de fraier si somat, cu cele doua zile inainte de inceperea anului scolar, sa-si ia toate catrafusele si sa se mute. Unde? In cladirea libera refuzata de artisti.
Tot in cele doua zile (nu uitati! de week-end!), artistii se muta in cladirea eliberata de Colegiu.
Case close...vorba unui clasic in viata.
Numai ca cei de la colegiu nu sunt nici ei de acord sa paraseasca sediul in care au investit timp de 60 de ani.
Primarul spumega. Ameninta. Ia cu frumosul. Pune la dispozitie camioane pentru mutare. Aduce Politia si Jandarmii. Situatia, din tensionata, degenereaza.
Si acum se ivesc o gramada de intrebari.
Cine a semnat acel contract pagubos care, acum, nu mai poate fi aplicat?
In ce buzunare intra chiria uriasa?
De ce Primaria aplica legea dublei masuri? Daca artistilor li s-a permis sa refuze o locatie, de ce colegiul este evacuat cu forta si cu jandarmii?
De ce nu s-au putut face toate aceste miscari in timpul vacantei de vara?
Unde se vor duce, luni, la scoala, elevii celor doua institutii?
Care e vina celor de la Colegiul Tehnic, in toata tevatura asta?
De unde deduc (,) ca, in Romania, pe unii ii ia apa, in timp ce pe altii ii ia valul. 

Flower Power...de Dambovita

De vreo zece zile, in fiecare seara, in buricul Bucurestiului se aduna o gasca mai mare sau mai mica, pentru a protesta.
Stau asezati pe asfaltul in care bat cu pet-uri umplute cu pietricele, in tobe mai mult sau mai putin improvizate sau...bat din palme.
Sunt ecologistii de duminica. Cei care au auzit si ei, dupa 14 ani, de proiectul Rosia Montana.
Cei care, asemenea hipiotilor din anii '70, "pledeaza" pentru pastrarea nealterata a naturii.
N-ar fi nimic rau in asta, daca macar ar avea idee cam pe unde e Rosia Montana. Dar multi habar n-au.
Sunt tineri, multi dintre ei, probabil, studenti care se plictisesc in vacanta si li se pare ca e cool sa o arzi ecologist.
Adica sa vii cu o bicicleta de cateva milioane bune (nu de alta, dar nu prea sunt locuri de parcare in centru), sa mai schimbi o vorba cu alti protestatari pe care, pana acum, nu i-ai vazut decat pe Facebook si sa ai impresia ca se poate trai din like-uri.
Cei care nu sunt studenti au, cu siguranta, un loc de munca bine platit, cu masina de seviciu (poluanta) si isi fac vacantele pe plaje mai insorite decat cele de la Saturn sau Jupiter, la all inclusive.
Toti urla din rarunchi sa fie protejata o natura pe care n-o prea cunosc, dar niciunul nu scoate o vorba despre cat e de pagubos contractul care spoliaza tara de niste rezerve pretioase.
Ma intreb unde erau toti "ecologistii" astia cand se taiau sute de hectare de paduri, iar lemnul era vandut pe nimic, prin alte tari.
Ma intreb unde erau "ecologistii" astia cand Romania era transformata, incet dar sigur, in lada de gunoi a Europei "civilizate".
Le-as propune, daca tot au timp, sa-si incalece bicicletele si sa se duca in judetul Alba, la Rosia Montana (na! ca le-am spus si unde este!) si sa le arate locuitorilor de acolo cum se face agricultura ecologica pe pietre. Pentru ca zona respectiva nu degeaba e monoindustriala; acolo nu se poate face altceva decat minerit.
Sau, poate, inteligenti cum sunt, gasesc ei o metoda ieftina si "verde" prin care statul roman sa poata exploata resursele care, in final, sa ramana tot in Romania.
Eu nu sunt nici pro, nici contra proiectului. N-am fost acolo sa vad care e situatia si nu pot sa ma pronunt doar din auzite, stand in fotoliu si dand like-uri. 
As protesta, mai degraba, in favoarea revizuirii contractului care trimite aurul romanesc in banci de unde a-ntarcat dracu' copiii.
Neo-hipiotii de la Universitate mi se par absolut patetici, cu bicicletele, cu tobele, cu pet-urile lor.
Pacat de atata energie irosita aiurea.

Divide et impera!

Se stie, de foarte multa vreme, ca un popor divizat, inversunat, e mult mai usor de condus si, mai ales, de manipulat.
De mai bine de 20 de ani incoace, toti conducatorii Romaniei nu au facut altceva decat sa asmuta oamenii unii impotriva altora.
Populatia e asmutita pe categorii profesionale, etnice, morale, astfel incat exista tot timpul tabere care lupta impotriva altor tabere.
Din cand in cand, atunci cand apare o scurta perioada de acalmie, se mai arunca un os care sa revigoreze batalia.
Si, cum vara e perioada de concedii, iar taberele se raresc imprastiindu-se pe la munte, pe la mare si pe la bulgari, flacara razboiului trebuie mentinuta cu greu si cu orice pret.
Asa ca, in doar o luna si un pic, au fost asmutiti cei ramasi pe campul de batalie, pentru diverse cauze.
Mai intai, pe criterii etnice, au fost asmutiti romanii impotriva tiganilor. Asta n-a fost prea greu, deoarece acestia din urma au reusit performanta de a se face singuri de cacao, in mod...regal, as putea spune.
Apoi, pe criterii nationaliste, s-a mai revigorat putin vechea batalie intre romanii majoritari si ungurii minoritari. Probabil, batalia va fi cu multe victime in timpul meciului de fotbal, cu miza mare, Romania-Ungaria. Doamne-ajuta-ne!
Cele mai noi lupte se duc acum, in paralel, pe criterii ecologice si morale.
Pe de o parte, o mana de "hippsteri" (asa am auzit ca le zice, desi n-am prea priceput ce-s aia) bat cu pet-uri goale in asfaltul din buricul Bucurestiului intru apararea unei naturi care, pentru majoritatea dintre ei, e ceva abstract, despre care nu prea stiu unde se afla, dar musai trebuie sa fie verde.
In aceeasi batalie sunt angajati si mii de oameni care stiu foarte bine unde se afla Rosia Montana, pentru ca de ea, cu sau fara cianuri, depinde existenta lor.
Niciuna dintre tabere, insa, nu-si pune problema cum naiba a reusit Ciorbea sa incheie un contract atat de "avantajos" incat firma de exploatare a unor resurse foarte pretioase nu plateste decat 6% redevente statului roman. In fond, daca tot ne vindem pielea, ar trebui macar s-o vindem scump.
Pe de alta parte, pe criterii morale, s-a declansat (asa cum se intampla periodic) batalia intre sustinatorii eutanasierii haitelor de caini vagabonzi si "iubitorii de animale".
Cainii maidanezi nu sunt, de ieri-de-alaltaieri, obisnuiti in peisajul citadin.
Cand Ceausescu a daramat cartiere intregi de case pentru a construi celebrele "blocuri muncitoresti", mii de caini au ramas ai nimanui, pentru ca nu-si lua nimeni, intr-un apartament cat o cutie de chibrituri, cotarla care, cu cateva luni in urma, pazea batatura.
Evident ca, in timp, populatia canina maidaneza a proliferat exponential, devenind o adevarata problema la nivel national.
Din cand in cand, haitele de caini "comunitari" ataca. Evident ca isi aleg victimele cu mare grija.
Mai intai, a cazut victima o batrana destul de neajutorata incat sa nu aiba forta de a se apara. Femeia a murit sfasiata.
Populatia cu varste cuprinse intre 15 si 60 de ani este bine si indelung antrenata pentru a face fata, cu oarecare succes si fara prea mari pierderi, atacurilor. Hai, o muscatura-doua acolo, cateva injectii antirabice si viata merge inainte. Continuam sa trecem printre haite, in drum spre si dinspre casa, incercand sa supravietuim.
A doua victima, care dovedeste cat sunt, totusi, cainii de inteligenti, a fost un turist japonez.
E clar ca omul nu mai vazuse in viata lui haite de caini bantuind, libere, prin mijlocul unui oras si, din acest motiv, a fost luat complet prin surprindere. In mod logic, a sfarsit, si el, devorat.
Ultima victima, cea mai neajutorata, un copil de 4 ani, a declansat o adevarata isterie pro si contra.
Pana si medicii legisti (si oamenii astia au vazut multe la viata lor!) au ramas marcati de modul in care haita sfasiase o mana de carne.
In toate cazurile, autoritatile care, din 4 in 4 ani, promit ca ne vor scapa de flagel, arunca vina unele pe altele si se spala pe maini de urmele de sange.
Organizatiile nonguvernamentale incaseaza niste bani pentru sterilizarea animalelor, dar, dupa ce le sterilizeaza (DACA le sterilizeaza), le dau drumul inapoi, in strada. Inca mai incerc sa-mi dau seama de unde si pana unde sterilizarea impiedica potaia sa muste si sa fie agresiva.
Am mari indoieli ca animalele sunt, intr-adevar sterilizate. Nu de alta, dar incerc sa-mi explic de ce vad frecvent catele cu cercel in ureche, carand dupa ele un mic pluton de pui pe care ii alapteaza.
Ideea "luminoasa" cu adoptia cainilor maidanezi se dovedeste a fi una absolut cretina. In primul rand, pentru ca nu prea adopta nimeni un caine batran, raios, care isi arata coltii si maraie non-stop. In al doilea rand pentru ca unii inteleg prin "adoptie" luarea cainelui din adapost si cresterea lui in scara blocului, cu ceva oase si resturi pe care i le arunca din cand in cand. Si acel caine, evident ca-si va apara "teritoriul".
Astfel ca orasele sunt pline de haite de caini semi-salbaticiti, organizati ca stramosii lor, lupii si care ataca uneori din senin. Sau de foame, mai degraba.
Evident, cand s-a pus problema eutanasierii acestor animale, marii iubitori de patrupede au sarit in sus cum ca e o barbarie, ca au si cainii un suflet.
Stau si ma intreb: oare toti acesti militanti pentru "drepturile cainilor" or fi vegetarieni?
Pentru ca, daca nu sunt, au o mare problema de perceptie. Vaca, porcul si puiul din farfuriile lor nu au suflet? Nu sunt crescute, ingrijite, hranite cu unicul scop de a fi sacrificate si de a ajunge in cratita?
In cazul asta, n-ar fi mai bine sa dam drumul leilor, tigrilor, serpilor chinuiti in custile gradinilor zoologice? Sau sa lasam ursii gunoieri sa se plimbe, in voie, prin localitatile montane?
Imi plac si mie cainii. Am avut caine pe care l-am crescut de cand avea cateva saptamani si pana a murit de batranete, la 16 ani. Numai ca l-am crescut in curte, fara sa-l las sa umble printre oameni necunoscuti, vaccinandu-l de cate ori era nevoie, hranindu-l si ingrijindu-l.
Pot chiar sa inteleg tinerea unui caine in casa (desi nu cred ca poate fi fericit intre patru pereti) si scoaterea lui, IN LESA si, eventual, cu botnita, la plimbare.
Nu pot, insa, sa inteleg de ce trebuie sa trec mereu, cu frica, pe strada, nu conteaza la ce ora, vesnic pregatita sa ma apar de un atac in haita.
Nu pot sa inteleg de ce un copil nu se poate juca, in siguranta, intr-un parc sau in spatele blocului.
In cazul asta, sunt total de acord cu eutanasierea cainilor vagabonzi si cu sterilizarea tuturor cainilor cu stapan, cu micile exceptii tinute pentru monta.
Moralistii vin cu argumentul suprem ca ar trebui, in cazul acesta, sa eutanasiem toti violatorii, pedofilii, criminalii. De ce nu? Americanii inca o mai fac, cu succes.
Chestia e ca, intre viata mea, a copilului meu, a semenilor mei si viata unui caine, cu mare parere de rau, nu aleg viata cainelui. Conform sanatosului principiu (care-mi va urca in cap pe iubitorii de animale) "decat sa planga mama, mai bine sa planga ma-sa".

Datul la gioale

Expresia asta am auzit-o, pentru prima data, atunci cand, impreuna cu tata, urmaream cate un meci de fotbal. Nefiind, nici el, nici eu, foarte pasionati, comentam rar, dar expresia asta mi-a ramas in minte.
De mai bine de 20 de ani, imi revine din ce in ce mai des.
In fotbal, datul la gioale a devenit o regula. Acum, nu se mai pune problema ca un jucator l-a "cosit" pe celalalt, ci cat de tare.
Cel mai acut, insa, se da la gioale in politica. In ceea ce se numeste, la noi, politica.
Avem o "democratie" tanara, abia trecuta de majorat, care are o nebanuita forta de a incuraja datul la gioale.
In primul rand, opozitia simte in permanenta, indiferent din cine e formata, sa dea la gioale puterii.
Ma gandeam ca rolul opozitiei ar trebui sa fie unul constructiv, nu distructiv. Ma gandeam ca opozitia ar trebui sa produca alternative viabile la ideile puterii, ca ar trebui sa traga puterea de maneca daca o ia prea tare pe aratura, dar, in niciun caz, sa-i puna piedica la fiecare pas.
Puterea nu se lasa nici ea mai prejos, dand, cu spor, la gioale, opozitiei. Nu pierde nicio ocazie sa se planga de "greaua mostenire" lasata de cei dinainte -nu conteaza cine-s aia- si de hatisurile "succesiunii".
Dintr-o dorinta perpetua de a da la gioale, orice partid venit la putere in ultimii 23 de ani a tipat sus si tare ca nimic...dar NIMIC din ce-au facut cei dinainte n-a fost bine si intoarce toatul cu susu-n jos.
In numele mult trambitatelor reforme in cam toate domeniile, se schimba totul, din 4 in 4 ani. Uneori, chiar mai des. Nu sta nimeni sa analizeze ce e bine si ce nu, ce merge si ce nu; totul trebuie refacut, cap-coada, din simplul motiv ca a fost implementat de cei dinainte. Si asta, in conditiile in care, in mod absolut extraordinar, toti sunt de acord ca unele masuri nu pot da rezultate de azi pe maine, ci abia in 10-20-30 de ani.
Ma intreb: chiar nu reuseste nimeni sa vada un pic mai incolo de varful propriului nas?
Campion la dat la gioale pare, insa, sa fie insusi Presedintele.
E la capatul a doua mandate, nu mai are nimic de pierdut si da la gioale cu amandoua picioarele.
Uneori, destul de des, isi mai da si cu stangu-n dreptu'. Asa cum ne-a obisnuit in ultimii ani, e de o inconsecventa demna de o cauza mai buna.
Cand isi avea alaturi guvernul de catelusi condusi de "marele" Boc, toate mergeau struna; el centra, el dadea cu capul. El era si Presedinte, si Prim Ministru, si Ministru de Externe, orice. 
Acum, Boc s-a intors la Cluj si i l-a lasat pe Ponta pe cap, asa ca astuia ii da la gioale cu orice ocazie.
Brusc, la orice propunere a lui Ponta, Basescu isi aminteste de "respectarea legii". Care lege? Aia pe care o calca in picioare de cate ori putea in timpul guvernarii Boc? Ca atunci, daca era vreo lege care sa-i stea in cale, o modifica repede Boc, prin asumare de raspundere.
Acum, Basescu se duce cu jalba-n protap, la Curtea Constitutionala, de cate ori stranuta Ponta. A ajuns CC sa guverneze tara.
Singura grija a Presedintelui este, acum, sa tina in viata avortonul "condus" de Eugen Tomac. Ufff...era sa spun "Tolomac". Numai ca e foarte greu. Incubatorul nu functioneaza, nu prea are de niciunele, asa ca apeleaza la cele mai bizare forme de sustinere pe care le poate gasi.
Bunaoara, tiganii. S-a dat de ceasul mortii cand umplea Cioaba ecranele televizoarelor; l-a incurajat, l-a plans. 
Probabil ca, din aceasta etnie isi cauta alegatorii, pentru ca celorlalte etnii li s-a cam acrit de el si, in plus, macar mai stiu sa citeasca.
Din pacate, faptul ca Presedintele da la gioale si cu stangul, si cu dreptul duce intreaga tara intr-un con de umbra din care abia incepuse sa scoata capul. Mai ales ca da la gioale rau de tot in politica externa.
Si nu mor eu ca UE ridica din spranceana vazandu-l, pentru ca nu dau doi bani pe parerea UE. Mor vazand cum un om care a JURAT sa reprezinte tara, o baga in mocirla.
La ce clasa politica avem, probabil ca nici in 50 de ani nu vom avea un presedinte care sa puna interesele romanilor inaintea intereselor proprii. Dar, oare cer prea mult daca vreau un presedinte civilizat, educat si care se gandeste INAINTE de a deschide gura?

Jingle bells!...Someone died!

De cativa ani, cam multi, incoace, pe la sfarsitul lunii august, toata lumea incepe sa-si aminteasca de scoala.
Incep sa apara preturile la diverse articole pentru scoala, costurile trimiterii unui copil la scoala, oferte si promotii la care iei teapa, pentru ca obiectele respective sunt mult mai scumpe decat in luna februarie, de pilda.
Incepe toata lumea sa-si aminteasca de scolile care stau sa cada, de cele care au fost desfiintate, de cele care se tot construiesc de peste 20 de ani si inca nu-s gata.
Din pacate, incep si ministrii (aproape cate unul la fiecare inceput de an) sa debiteze idei.
Se vede ca oamenii, dupa vacantele facute pe Coasta de Azur sau in Hawaii, au capetele doldora de idei, una mai luminoasa decat alta.
Nici ministrul de azi nu face exceptie. Dimpotriva.
Din multitudinea de scurt-circuite din ultimele zile, aleg doar doua; am si eu limitele mele!
Primul scurt-circuit se refera la hiper-mega-ultra-super-mediatizatul examen de bacalaureat de anul viitor. S-a gandit domnul ministru ca nu sunt de ajuns camerele de supraveghere si perchezitiile corporale; va instala si microfoane in sali. Trebuie sa se auda fiecare coala data, fiecare creion pe hartie, fiecare stranut sau partz.
Se cheltuiesc o gramada de bani pe camere, microfoane si toata logistica necesara pentru un examen care, de fapt, ar trebui sa fie doar un punct pus la capatul a 12 ani de scoala (in curand, 13, ca vin tare din urma "pregatitorii"). 
Oricum, si cu bac-ul luat, si fara bac luat, tot someri se cheama.
Daca facultatile ar organiza examene de admitere si diploma de la bac nu ar mai avea decat rol de "adeverinta" de studii, n-ar mai fi nevoie de toata tevatura asta care creste si sporeste an de an.
Intrarea asta la facultate pe baza de dosare nu face decat sa demonetizeze invatamantul superior pe de o parte si sa dea acces in facultati unor semi-analfabeti.
Al doilea scurt-circuit de care ma voi ocupa este cel mai proaspat (din pacate nu si fatal).
Incepand de la clasa pregatitoare si pana la sfarsitul ciclului primar, copiii vor studia Filosofie pentru copii, Educatie pentru societate si Educatie financiara.
Te doare mintea! Deja, de generatii intregi, ne confruntam, in fiecare an, cu sute de absolventi de gimnaziu si chiar de liceu, semi-analfabeti. Absolventi incapabili sa inteleaga un text simplu, incapabili sa completeze un formular, uneori, incapabili sa-si scrie corect numele. Absolventi pe care sistemul ii impinge de la spate, cu orice pret, sa termine macar 10 clase, dupa care nu stiu cu nimic mai mult decat stiau in clasa a VI-a.
Am terminat, deci, cu scrierea, citirea si aritmetica si trecem la nivelul urmator: filosofia! 
Cred ca as plati bilet sa-i aud pe aia mici incontrandu-se, in curtea scolii, daca autorul "Criticii ratiunii pure" e Kant, Hegel sau Schopenhauer.
E de ras, daca n-ar fi de plans. 
Stau si ma intreb, unde anume, in programul si-asa foarte incarcat al copiilor, vor intra aceste noi materii.
Stau si ma intreb cum naiba se vor adapta notiunile de filosofie si economie la puterea de intelegere a unor pici de 6-10 ani.
Si mai stau si ma intreb: cui prodest????
Pana cand isi vor mai bate joc zeci de ministri, de generatii intregi de copii? De o gramada de invatatori si profesori nevoiti sa aplice ideile lor cretine, cu matele ghioraind de foame si gandindu-se ce le vor pune maine, pe masa, propriilor lor copii. De o gramada de parinti debusolati complet si depasiti de situatie.
Cand vom avea si noi, la Educatie, un ministru care sa inteleaga ca reforma unui astfel de sistem nu va da roade decat dupa 20 de ani? 
Sa traga clopotele!
A murit invatamantul romanesc!

Tilica sportivu'

Cum e in trend ca toata lumea sa faca sport, incerc sa ma dumiresc si eu cam ce poate sa insemne asta.
Unii fac sport de performanta, aduc si medalii si ne reprezinta tara prin toate colturile lumii.
Unii fac jogging in fiecare dimineata, in fluieraturile si comentariile grobiene ale posesorilor de burti prospere.
Unii mai merg la bazin cand au timp, mai la patinoar, mai la un bowling, macar, cu gasca.
Unii stau in fata televizorului si pedaleaza pe o bicicleta care nu-i duce nicaieri sau, pur si simplu, merg pe un covoras rulant; o fi si asta un sport.
Toti cei despre care am vorbit pana acum sunt oameni obisnuiti, ocupati sau doar preocupati de felul cum arata si nu prea pot fi incadrati in vreun tipar numai dupa sportul pe care il practica.
Am descoperit, insa, nu chiar acum, ci mai demult, un sport caracteristic unei institutii si, implicit, celor care activeaza in cadrul respectivei institutii.
Sportul se numeste "datul cu stangu-n dreptul".
Institutia este BOR.
Institutia cu pricina e, de ceva vreme, intr-un trend descendent continuu, tocmai datorita balbelor pe care le tot da de catva timp incoace.
Seria marilor balbe a inceput odata cu refuzul categoric si foarte vocal al unei slujbe pentru Sergiu Nicolaescu. Acesta sau familia acestuia (acum nu mai are importanta) au ales incinerarea, o practica, de altfel, foarte frecventa in tarile civilizate si acceptata de biserica. Si cand spun "biserica", nu ma refer la cine stie ce cult obscur si obscurantist.
Balbele au continuat, mai mult sau mai putin vizibile, cu postari pe internet ale unor imagini nu tocmai ortodoxe, cu dezvaluirea unor afaceri cel putin dubioase in conditiile in care, amintesc, BOR NU plateste impozite statului roman, dar este finantata din bugetul de stat.
In ultima vreme, prima pagina a cam aratat a necrolog; numai decese, unul dupa altul, unele mediatizate pana la greaţă, altele tinute sub un văl relativ transparent dar, totusi...văl.
Unul dintre cei mai buni fotbalisti pe care i-a avut Romania s-a sinucis (se pare), nemaiputand suporta chinurile unei boli necrutatoare. Probabil nu a fost singurul care a recurs la acest gest, BOR racnind din toti rarunchii impotriva eutanasiei.
Numai ca, in cazul acesta, BOR a reluat campionatul de dat cu stangu-n dreptu'. Pentru ca, tot din racnetele periodice ale institutiei cu pricina, am aflat ca sinucigasii nu au parte de slujba obisnuita si nici de inmormantare in cimitir.
In cazul marelui fotbalist, BOR n-a scos niciun sunet in sensul asta si, in putinele imagini difuzate, nu lipsea preotul care facea toate cele de cuviinta.
"Doctrina" ortodoxa (si, presupun ca si a altor culturi si religii) ne invata ca, in fata lui Dumnezeu, toti suntem egali.
Atunci, cum se face ca unii sunt mai egali decat altii?
Cum se face ca unii pot beneficia de derogari si altii nu?
Sa fie clar: l-am vazut pe Costica Stefanescu jucand, magnific, in echipa nationala. L-am apreciat intotdeauna ca pe un jucator exceptional. Nu ma intereseaza absolut deloc ritualurile religioase cu iz de Ev Mediu, amestecate cu diverse "traditii" pagane.
Incerc doar sa gasesc un motiv pentru care popularitatea bisericii e in continua cadere libera. Si, ceea ce mi se pare ingrijorator este faptul ca motivele sunt asa de multe si de saritoare in ochi.
Iar, in cazul asta, cum naiba se face ca inca se mai chinuie statisticile de tot felul sa ne convinga de faptul ca "poporul roman este, in proportie de 95% credincios"?
In toiul acestei epidemii de decese, astept, cu nerabdare, urmatoarea manşă a campionatului de dat cu stangu-n dreptu'.
Si, poate se organizeaza si ceva meciuri amicale, deoarece constat ca, din punct de vedere al practicarii acestui sport, Guvernul vine tare din urma.

Romania pitoreasca...in pastile

• O tara cam cat o batista are doi regi, un imparat si un presedinte-guvernator.
• Presedintele-guvernator da apa la soareci langa catafalcul unuia dintre regi. Al aluia autointitulat.
• Tot Presedintele-guvernator il balacareste cat poate pe celalalt rege. Cel care, candva, a fost legitim si s-a mai si nimerit omul nepotrivit la momentul nepotrivit.
• Presedintele-guvernator si Primul Ministru sunt exact ca doi copii care se cearta pe-o galetica: "-Mama lu' Victor!!!! Victor nu-mi raspunde la telefon!!!" Si pe Victor il durea mana sa raspunda...Sau n-avea pornita scula de bruiaj?
• De o saptamana si mai bine, ecranele televizoarelor au devenit o satra. Dar, e si o parte interesanta aici: azi traieste si e bine-mersi, maine a dat in primire; azi, serviciile medicale costa 350 000 de dolari, maine costa 22 000 de euro; azi, monumentul funerar e din marmura alba si costa 30 000 de euro, maine e din granit roz (chilotiu) si costa 15 000 de euro.
• La pariu ca maine nu mai vedem nimic altceva decat funeralii penticostalo-tiganesti?
• Imparatul, ala de arata ca un luptator de sumo iesit la pensie de 30 de ani, o cere, in direct, de nevasta, pe Elena Udrea (fosta Cocos). Aia al carei fund, in costumas de baie animal print, ne-a umplut ecranele acum doua saptamani. Si l-am vazut din toate unghiurile posibile!
• Fix in ziua in care nostalgicii vor sta la o tabla si-si vor aminti glorioasele defilari de 23 august, vine primul sfarsit al lumii de anul asta. Ciudat! Anul trecut, pe vremea asta, trecusem deja prin vreo 3-4 sfarsituri ale lumii.
• Presedintele-guvernator cauta bube-n cap oricarei persoane propuse de Primul Ministru la Transporturi. Si le trimite DNA-ul pe cap, ca sa nu-si consume jocker-ul ( O SINGURA respingere). Ca DNA-ul nu se pune.
• In valtoarea evenimentelor care i-au lovit pe conlocuitori, se prezinta o scrisoare, complet agramata, adresata de acestia lui "Dom Presedinte" si lui "Dom Arafat". Numai ca, inainte de a prezenta ravasul, televiziunea da ( a cata oara?) cu bata-n balta: pune un clip in care Tudor Gheorghe ne spune "vorbiti si SCRITI romaneste". Mai bine il lasau numa' p-ala cu "ma-ta are cratima".
• Am inceput sa ma uit cu mare atentie la reclame care, in ultima vreme, au devenit mult mai interesante decat ce se intampla intre calupurile publicitare. Asa am descoperit, la sfarsitul unei reclame la ceva mancare de McDonald, cum vreo 6 pescarusi se volatilizeaza si, in locul lor, apar 6 chestii din alea de le mananca unii, cu mainile, direct din punga de hartie. Mi se pare interesant faptul de a dezvalui astfel, ingredientul principal.
• In rest, toate bune, lumea in campanie electorala peste tot, intepaturi mai mult sau mai putin discrete intre diverse personalitati si personaje.

Aceste "pastile" nu urmeaza nicio ordine cronologica. Le-am scris exact in ordinea in care mi-au venit in minte si sunt ferm convinsa ca lista este absolut exhaustiva, desi cuprinde doar ultimele doua saptamani.
Si, inca o data intreb: nu-i asa ca e absolut mirobolant sa traiesti in Romania?

Cum sa lingi unde-ai scuipat. Ghid practic.

Doamne! Cat e de interesant sa traiesti in Romania! Nu trece zi sa nu te minunezi de cate ceva! Nu trece zi sa nu se intample chestii absolut halucinante!
Deunazi, un personaj foarte colorat (si la propriu, si la figurat) a facut un infarct, in vacanta fiind prin Turcia. 
Pana aici, singura chestie normala ar fi internarea in spital si "montarea" la aparate. Chestia cu "vacanta" mi-e cam neclara. Ca sa ai vacanta, ar trebui sa fi muncit aproape un an ca sa ai dupa ce te odihni. Cum personajul cu pricina nu pare sa aiba vreo carte de munca pe undeva, vacanta e perpetua. Dar, asta e unul dintre paradoxurile care ma fac sa cred ca Orwell a cunoscut bine Romania.
De altfel, nenumarate rubedenii ale bolnavului si-au intrerupt si ele "vacantele" care mai de care mai exotice, pentru a campa la poarta spitalului.
Imediat ce s-a aflat de incident, insusi Presedintele, Carmaciul, Comandantul tarii a pus fuguta mana pe telefon si l-a "rugat" pe cel mai bun cardiolog al momentului sa dea o fuga pana in Antalya, sa vada daca nu cumva il poate salva pe colorat.
Ceea ce e interesant e faptul ca, acelasi Presedinte asmutise Procuratura asupra respectivului cardiolog, acesta din urma fiind cercetat pentru "favorizarea infractorului". Infractor care, in conditii pe care nu le mai discut aici, a ajuns PACIENT al celebrului medic.
Ca orice om cu mai mult de 3 neuroni activi, stiu ca toti medicii depun un juramant, vechi de vreo 2500 de ani, prin care isi pun serviciile la dispozitia oamenilor, indiferent de conditia, de orice fel, a acestora. Asa ca, as zice ca omul a tratat un bolnav si nu un infractor. Asta, daca nu cumva, intre timp, a fi bolnav a devenit o infractiune.
Iar acum, acelasi Presedinte care tuna si fulgera impotriva medicului, il "roaga" sa se ocupe de bunul sau prieten? 
Este vorba despre acelasi Presedinte care, cu o luna si ceva in urma, cand a avut loc groaznicul accident din Muntenegru, n-a scos niciun sunet.
Este vorba despre acelasi Presedinte care, cu vreo 3 ani in urma, era exasperat de faptul ca se afla la conducerea unei tari "de mamicute si de bebelusi". 
Este vorba despre acelasi Presedinte care traieste cu convingerea ca Statul nu are niciun fel de obligatii fata de cetatean. Fata de cetateanul platitor de impozite si taxe cat cuprinde!
Acest Presedinte scuipa peste tot, dar, cand e vorba de castigat cateva voturi, da fuguta limbi pe unde a scuipat.
Si asta, in conditiile in care acele voturi nici macar nu sunt pentru el. Ca, slava cerului, nu mai poate candida.
Numai ca bunul prieten colorat al Presedintelui pastoreste, mai mult sau mai putin oficial, o turma de semianalfabeti (asta, in cazurile fericite), care pun stampila unde li se spune/arata.
Si toata aceasta intamplare vine la o zi dupa ce acelasi Presedinte se manifestase exact invers: adica, a scuipat acolo unde pupase din greu ani in sir. 
Fostul prieten Laszlo Tokes, decorat chiar candva de Presedinte, a cazut acum in augusta dizgratie. Mult prea tarziu, dupa umila mea parere, pentru ca Tokes a fost intotdeauna consecvent. Si cand a fost decorat, si acum, tot autonomie vrea. Ah...ca acum a mai pus autonomiei si un mot de protectorat, face si asta parte din consecventa sa. In fond, e greu sa renunti la obiceiuri vechi de 24 de ani.
Astept cu nemarginit interes ziua in care Presedintele, oricare ar fi el, sa se dea in halul asta de ceasul mortii, pentru un simplu turist roman lovit de vreo boala neasteptata, in cine stie ce capat de lume!

Amintiri...

De ceva vreme incoace, din cand in cand, mai vad cate un interviu cu ultimii monstri sacri ai scenei romanesti. 
Un lucru bun as zice, in conditiile in care teatrul pierde tot mai mult teren in fata filmului, in conditiile in care astfel de interviuri apar ca o picatura limpede de cultura intr-o mare tulbure de subcultura.
Un lucru bun as mai zice, pentru ca ne mai putem aminti de aceste glorii ale teatrului inainte ca ele sa nu mai fie printre noi.
Am savurat interviul cu Draga Olteanu-Matei. I-am savurat spiritul tanar si alert, desi parul e alb demult.
Am "inghitit" interviul cu Sebastian Papaiani care m-a dezamagit ingrozitor cu marlania suprema de a-si lasa telefonul deschis si chiar de a vorbi la el in timpul unei emisiuni in direct.
Ultimul astfel de interviu l-am vazut acum cateva zile.
A fost interviul luat lui Radu Beligan. Pur si simplu, m-a facut sa plang. Si nu din cauza cine stie carei emotii, ci pentru ca mi s-a parut un soi de blasfemie.
Am avut privilegiul de a-l vedea pe Radu Beligan, pe scena, de cateva ori, acum 30-35 de ani. Era deja la o varsta destul de inaintata.
Am apreciat intotdeauna la el faptul ca a evitat pe cat posibil sa se "prostitueze" jucand in filme. A jucat, dar in putine filme. Nu vreau ca ultima fraza sa sune ca un repros pentru actorii care joaca in filme. Sunt, insa, de parere ca un actor de teatru isi face mult mai bine treaba pe scena, in fata publicului, in fiecare seara, decat intr-un film. Cred cu tarie ca trebuie sa existe actori de teatru si actori de film.
Ma intorc la interviul de acum cateva zile.
Am vazut un om de 94 de ani, ale carui amintiri erau deseori incetosate. 
Am vazut un om de 94 de ani ale carui taceri, foarte lungi, se datorau inerentelor pierderi de memorie care apar la asemenea varsta.
Am vazut un om de 94 de ani care suferea vizibil dandu-si seama ca, daca acest interviu i-ar fi fost luat cu 10 sau cu 20 de ani in urma, s-ar fi simtit mult mai bine. E clar ca era constient ca acest interviu va fi vazut de spectatorii sai, de cei ca mine, sau chiar mai batrani decat mine, care si-l amintesc asa cum era, dominand scena, cu 30, 40, 50 de ani in urma.
Am plans pentru ca imi imaginam cat trebuie sa-i fi fost de greu!
Mi-l aminteam pe Rica Venturiano, la 25 de ani, si-mi dadeau lacrimile vazandu-l acum, cat ii era de greu sa rascoleasca atata noian de amintiri.
Cred ca i-a fost cumplit de greu, daca mie, ca simplu spectator de teatru, mi-a fost.
Poate ca interviuri de genul asta ar trebui facute mult inainte ca cel intervievat sa devina atat de legendar incat sa existe cel putin trei generatii care sa nu fi auzit de el. 

Si ei sunt tot ai nostri!

Ne-am pricopsit, asta iarna, cu un numar record de parlamentari. Asta, din cauza unei legi cretine si a unor calcule cel putin cabalistice.
In sfarsit; asta e. Mergem asa pana la alegerile urmatoare.
Ceea ce devine din ce in ce mai vizibil si deranjant e faptul ca, dintre astia multi parlamentari, o gramada n-au nicio treaba cu politica. Sunt complet "nevinovati" de faptul ca s-a gasit cineva care sa-i voteze.
Si, macar daca ar sta in banca lor, incercand sa invete cate ceva uitandu-se si ascultand in stanga si-n dreapta.
Dar nu! Ei dau, gratios, cu bata-n balta!
Fiind vacanta parlamentara, patru dintre inteligentii alesi s-au gandit sa imbine utilul cu placutul, facand o vizita in Taiwan.
Pana aici, nicio problema; oricine isi poate petrece vacanta in Taiwan, daca-si permite.
Problema apare abia cand unul dintre inteligenti povesteste (in foarte multe cuvinte inutile) ca s-au folosit pasapoartele diplomatice. 
Oops! Romania NU are relatii diplomatice cu Taiwanul; de altfel, nici macar nu-l recunoaste oficial, deci...de ce pasapoartele diplomatice?
Mandri nevoie mare de isprava lor, baietii povestesc despre intalniri si prospectari pe care le-au facut acolo, in vederea "agatarii" unor investitori in Romania.
Cand li se explica, limpede, cu subiect si predicat, ca nu poti cauta investitori dintr-o tara cu care nu ai niciun fel de relatii oficiale, se incurca in motivari si spun ca vizita nu a fost una oficiala. Atunci, de ce s-au folosit de pasapoartele diplomatice? Zic!
Atunci cand unul dintre "turisti" este intrebat ce rezultate concrete a obtinut prin vizita facuta, a trantit duda! A inceput sa povesteasca despre firma lui de software din Romania si despre faptul ca Taiwanul e cel mai mare producator de conductori si componente pentru calculatoare. Ce legatura o avea software-ul cu componentele....chiar nu vad.
Evident, cei patru muschetari au fost intrebati pe ce bani s-a facut "excursia". Raspunsul, senin si iresponsabil, a fost: "pe banii Ministerului de Externe din Taiwan".
Si uite-asa, patru neica nimeni au reusit sa faca niste valuri de care nimeni nu are nevoie. 
Si uite-asa, la toamna, cand Parlamentul isi va reincepe activitatea, patru idioti vor contribui la elaborarea de legi pentru un popor intreg.
Si nu sunt singurii idioti de pe acolo! Asta e clar. Astia doar au iesit acum, ca paduchii, in frunte. Nu putem sti cati paduchi din astia vom mai vedea in urmatorii trei ani si jumatate.
Cum ziceam intr-o postare anterioara: traim in plin roman de Orwell.

Victor's Secrets...

In ultima vreme, ma lovesc la tot pasul de secrete, secretizari, desecretizari...Ai zice ca un savant nebun a descoperit cuvantul si il suceste, acum, pe toate partile.
Si nu ma refer aici la micile secrete personale, de zi cu zi, ci la cele care "explodeaza" periodic in media.
Pai, hai sa vedem!
Am avut si noi un terorist. Unul singur, vai de mama lui. Si l-am pierdut; a plecat, in SECRET, pe coclaurile natale.
Mare noroc avem cu Serviciile SECRETE care, tot in mare SECRET, l-au adus, dupa vreo 6 ani, inapoi.
Acum, existenta lui in Romania e asa de SECRETA, ca parca ma indoiesc de faptul ca ar fi fost, intr-adevar, adus. Toata lumea ii tine SECRETA locatia, e dus/adus in SECRET la/de la Tribunal.
La fel de adanc e SECRETUL, desi, as zice ca usor hilar daca il privesti dintr-un anume punct de vedere, si in cazul survolarii de catre avioane necunoscute a spatiului aerian romanesc.
Aici, SECRETUL a durat numai pana cand un ministru a dat drumul porumbelului pe gura.
Bineinteles ca presa l-a prins de-o aripa (pe porumbel, nah...ca doar nu pe ministru, desi...) si acum, il scutura de fulgi.
A mai incercat bietul ministru sa dreaga busuiocul, spunand ca, de fapt, avioanele nu au survolat ci doar s-au indreptat spre spatiul aerian romanesc, dar a ramas SECRET tipul avioanelor. 
Ca una e sa te survoleze un avion de pasageri, cu un pilot zapacit, care a tras de mansa nitel mai spre dreapta sau spre stanga si alta e sa te survoleze un MIG( puneti voi numarul).
Una e sa te survoleze un planor dus de vant aiurea si aproape imposibil de manevrat intr-un curent puternic de aer si alta e sa-ti zboare pe deasupra capului un avion AWACS.
Cand a fost intrebat despre ce tip de avion vorbim, autorul "porumbelului" a dat din colt in colt, tinand SECRETA aceasta informatie. De parca nu orice controlor de zbor, civil sau militar, ar putea sa vada imediat pe radar ce fel de aparat de zbor i-a aparut de nicaieri!
Din pacate, porumbelul avea tare multi fulgi. Nu numai ca a "povestit" ca, noaptea trecuta, un astfel de eveniment a facut sa se ridice de la sol avioanele de vanatoare romanesti (cate or mai fi si alea!), dar a mai "povestit" si ca lucrul asta se intampla "aproape zilnic". Am citat din "porumbel".
Pai, frate, daca se intampla asa de des, am cel putin doua mari nedumeriri!
Prima: nu cumva ar trebui sa stim cu totii daca, cine si de ce ne tot survoleaza fara autorizatie?
A doua: de ce se plang pilotii militari ca nu-si fac orele de zbor regulamentare (din motive ca lipsa de benzina, lipsa de piese pentru reparat avioane, lipsa de avioane), daca "aproape in fiecare zi" trebuie sa escorteze cate un "ratacit" in afara spatiului aerian?
Si, pana la urma, tot in categoria SECRETELOR intra si rezultatele reale ale negocierilor guvernamentale cu diverse organisme financiare, in urma carora romanul se alege ba cu salariul taiat, ba cu TVA-ul crescut, ba indatorat pe viata nici el nu stie cui...
Singurele SECRETE care infloresc pe site-uri si pe ecranele televizoarelor sunt "stenogramele", de cele mai multe ori adevarate capodopere de umor (in)voluntar, ale diverselor convorbiri telefonice ascultate de Serviciile SECRETE, mai mult sau mai putin legal.
Ah! Si era sa uit: din cand in cand se mai trezeste cate un neica nimeni sa deSECRETIZEZE cate un document, sau cate un dosar care, oricum, a stat SECRET exact atata timp cat a fost nevoie. Iar deSECRETIZAREA nu e decat o furtuna intr-un pahar cu apa. 
Sa va spun un SECRET: blogul asta incepe sa semene din ce in ce mai mult cu un roman de George Orwell. Sau, poate tara asta pare scoasa dintr-un astfel de roman.
 

Cealalta Romanie

De mai mult de douazeci de ani, incet-incet, s-a nascut o alta Romanie. 
O Romanie formata din romani care, cu traista-n bat, au plecat unde-au vazut cu ochii, in cautarea unui loc mai bun, mai cald, mai banos.
O Romanie in continua miscare intre spatiul carpato-danubiano-pontic si diversele coclauri pe care a esuat sau s-a stabilit.
O Romanie care, in cele mai multe cazuri, si-a lasat aici, in tara de bastina, radacini adanci: parinti, copii, frati...pe care ii viziteaza din cand in cand, din Paste in Craciun.
Este, in majoritatea cazurilor, o Romanie care munceste din greu sa tina pe linia de plutire si radacinile ramase "acasa".
Din pacate, in aceasta "a doua Romanie" traiesc multi romani care ne fac pe toti, de-a valma, de rusine, creand o impresie generala execrabila despre romani. Indiferent unde ar fi acestia stabiliti.
Despre acestia s-a scris si s-a vorbit atat de mult, incat chiar ca nu mai merita osteneala.
Altii sunt cei la care ma duce (din pacate, din ce in ce mai des) gandul.
Ma gandesc la acei romani plecati de mai mult sau de mai putin timp si care, datorita retelelor de socializare, mai tin legatura si cu alti romani, in afara de propriile familii.
Vad deseori, pe Facebook, postari ale unor romani stabiliti pe diverse coclauri, in care, cei ramasi acasa din motive pentru care nu au de dat nimanui socoteala, sunt denigrati, in bloc, jigniti in toate limbile posibile.
Deunazi, citeam o postare in care TOTI cei de "acasa" care privesc un anumit post de televiziune sunt oligofreni.
De asemenea, citesc zeci de postari defaimatoare si jignitoare la adresa unui guvern care, in fond, pe cei plecati pe coclauri, chiar nu-i (mai) intereseaza.
Nu ca as fi cine stie ce admiratoare a acestui guvern, nu ca as avea vreo pasiune arzatoare pentru un Presedinte care nu ma reprezinta si nu m-a reprezentat niciodata, dar, ma deranjeaza enorm rapiditatea cu care au uitat de unde si, mai ales, de ce au plecat.
Ii intalnesc, pe strada, in scurtele lor vacante petrecute in Romania, stramband din nas din 5 in 5 minute, la orice si declarand sententios: "vaaaii...asa e la voi? La noi nu e asa!".
Dar, acest "la voi" era, pentru ei, "la noi" acum un an, doi, cinci...
Faptul ca multi dintre noi am ALES sa nu plecam din tara noastra nu da nimanui dreptul de a ne numi oligofreni, iresponsabili, cretini. Nu da nimanui acest drept nici macar faptul ca, poate, nu am ales ci doar n-am putut sa ne parasim tara, din motive care ne privesc personal.
Genul asta de atitudine te face sa devii nationalist impotriva propriilor conationali care, de pe coclauri, se erijeaza in judecatori, in lideri de opinie, in denigratori "oficiali" a tot ce i-a inconjurat  timp de cateva zeci de ani.
Ma intreb daca toti acesti apatrizi (pentru ca se comporta ca atare) isi amintesc, atunci cand ne fac oligofreni in bloc, ca au, undeva, prin vreun sat uitat de lume sau prin vreun oras, o mama, un tata, bunici, frati...
Cred ca nu!

Rezervatia de "bizoni"

Soselele din Romania seamana, din ce in ce mai mult, cu o mare rezervatie de bizoni.
Dupa ce ca sunt pline de gropi, atunci cand exista, mai sunt si populate cu o fauna, in continua dezvoltare, de bizoni motorizati.
Pentru cei care inca n-au aflat (macar din auzite, daca nu pe propria piele), bizonul este un personaj posesor de vehicul cu motor, uneori si de permis de conducere (dar e optional, se pare), care sfideaza cu aplicatie nu numai regulile de circulatie ci si pe cele ale bunului simt comun, pe autostrazi, sosele, drumuri comunale sau forestiere. De asemenea, bizonul, in cele mai multe cazuri, e complet lipsit de instinctul de conservare.
Bizonii se impart si ei in mai multe categorii, evident.
O categorie ar fi formata din acei bizoni care ti se opresc, la semafor, la 2 cm de bara din spate a masinii in speranta ca, doar-doar o scapi un pic cu spatele si-i stergi vopseaua, ca sa aiba motiv sa-ti umple frigiderul de carne in mijlocul intersectiei, tragand cu coada ochiului sa evalueze exasperarea celorlalti participanti la trafic, blocati in drum. Tot in aceasta prima categorie s-ar incadra si bizonul care, in momentul in care semaforul trece pe galben, incepe sa claxoneze isteric.
O a doua categorie ar fi formata din bizonii care, pe sosea, iti dau flash-uri cu farurile, desi e clar ca n-ai unde sa te dai la o parte si care, dupa ce te depasesc in urlet de claxon, reduc viteza si se proptesc in fata ta mergand ca dupa mort. Tot ei sunt cei care, avand in fata o coloana infinita de masini, depasesc "la mustata", silindu-te sa franezi sau sa te bagi in sant ca sa le faci loc sa reintre pe sens...nu de alta, dar, din fata, le mai vine un TIR sau ceva.
Ultima categorie si cea mai agresiva este formata din bizonii posesori de masini foarte puternice, uneori adevarate autobuze, care considera ca undeva, prin lege, trebuie sa existe un mare capitol de exceptii, special pentru ei.
Deunazi, un astfel de bizon a considerat ca e mult sub demnitatea lui de milionar posesor de masina exclusivista englezeasca sa stea la coada formata la bariera. A depasit, deci, coloana de "fraieri" si, in incercarea de a trece printre bariere, s-a trezit (vorba vine!) nas in nas cu un tren. Urmarea se cunoaste: masina facuta praf si pulbere iar posesorul adunat, bucata cu bucata, de pe la vreo suta de metri distanta de epava britanica. Acum, medicii de la Medicina Legala se chinuie sa-l reasambleze cumva, sa aiba familia ce inmormanta.
Cu doar cateva zile inainte, tot un astfel de bizon a avut luminoasa idee de a intoarce masina pe autostrada. Fara macar sa se asigure, daca tot facea o manevra total ilegala. Evident ca s-a ciocnit de o alta masina care circula pe drumul ei, normal, in liniste, ciocnire din care au rezultat, la momentul respectiv, 6 raniti grav iar acum, 5 raniti si un mort.
Ca bizonii din aceasta ultima categorie sunt total lipsiti de acel instinct de conservare de care aminteam mai sus, e clar ca lumina zilei. Ceea ce imi depaseste total puterea de intelegere este faptul ca multi dintre acesti bizoni se manifesta cu aceeasi inconstienta, chiar si atunci cand in masina se afla sotia, copiii...
Accidentele grave provocate de acesti bizoni sunt din ce in ce mai multe. Victimele complet nevinovate ale acestora, la fel.
Ce-i de facut? Sa nu existe, oare, nicio metoda de a descuraja (citeste: eradica) acest teribilism alimentat de cateva sute de cai-putere? Sau de cateva sute de mii de euro in cont?
Deja marlanul care merge pe trotuar, in spatele pietonilor, claxonandu-i, e un peisaj frecvent, aproape ignorat, eventual rasplatit doar cu o injuratura printre dinti.

Lucrul bine facut

Se stie dintotdeauna ca lucrul bine facut dureaza si, in plus, il onoreaza pe cel care l-a facut.
In Romania noastra de azi, intalnim din ce in ce mai rar lucruri bine facute.
Deja, cand auzi cuvantul "autostrada", ti se face parul maciuca. Autostrazi facute in mijlocul unei campii drepte ca-n palma au o gramada de curbe.
Autostrazi lungi de cativa kilometri care pleaca de nicaieri si se termina tot nicaieri.
Autostrazi "inaugurate" din 10 in 10 kilometri care, dupa cateva luni, a trebuit sa fie peticite intru astuparea gropilor.
Inca, mai deunazi, Mercedes a facut cadou Politiei un bolid care atinge suta de kilometri pe ora in vreo 6 secunde si care ar trebui sa supravegheze un tronson de autostrada, lung de vreo 12 km. Pai, amaratul ala de la volan nici n-apuca sa bage a treia ca s-a terminat drumul!
Tot cu lucruri "bine" facute se pot lauda multii ministri ai Educatiei care s-au tot perindat in ultimii 20 de ani. Si nu numai cu "lucruri" ci si cu "vorbe de duh".
Ultimul, Remus Pricopie, a comis-o de doua ori intr-o saptamana.
Deja a devenit virala fraza "Nu a existat subiecte pe pagina de internet, a existat decât un mesaj". Doua greseli uriase intr-o singura fraza!
Acum, intr-un comentariu, a mai incurcat o data borcanele, declarand ca cineva nu este potrivit pentru "functia de ministrul". Articolul, bata-l vina!
Se pare ca Bac-ul luat pe spaga nu e chiar asa de nou cum vor unii sa creada.
In Romania, nici macar hotii nu mai sunt in stare sa faca un lucru ca lumea!
Niste gainari au adunat cateva tablouri de pe un perete al unui muzeu din Olanda. Nimic nou sub soare, iar stirea e veche.
Ceea ce e clar e faptul ca aia nici macar n-au stiut ce-au furat! 
Picasso, Matisse, Renoir nu sunt chiar nume de duzina de care sa nu fi auzit nici dracu'. Ei, cu siguranta, n-au auzit!
In lume au loc des furturi de opere de arta. Dar, in cele mai multe cazuri, e vorba de furturi la comanda. Sunt destui "colectionari" care ar face orice sa aiba un Picasso pe un perete pe care sa nu-l priveasca decat ei singuri.
Numai ca hotii nostri "destepti" habar n-aveau ce sa faca dupa ce au furat tablourile.
Le-au tinut intr-un portbagaj de masina, dupa care le-au bagat in niste fete de perna, au sosit cu ele in Romania si au pornit in cautare de cumparatori. Ceva gen "ia tablou' neamule!"
Pentru ca, in mod cert, abia cand a inceput sa vuiasca media in legatura cu furtul, au realizat si ei ce-au furat.
Si, cum in orasul de provincie in care locuiau, nu exista niciun potential cumparator care sa-si poata permite sa dea o suma uriasa pe niste tablouri, s-au gandit ei ca singurul care ar putea plati cateva milioane de euro e "Latifundiarul din Pipera". Gigi, deh.
Ghinionul si incultura extrema au facut ca ultima tainuitoare a celebrelor panze, speriata, sa le cioparteasca marunt si sa le puna pe foc.
Mi-ar fi placut, totusi, sa-i vad mutra lui Gigi la vederea tablourilor cu pricina si, mai ales, sa-i aud comentariile suculente.
Imi si imaginez cum ar arata un Renoir, un Matisse, un Picasso pe peretii resedintei de un "bun gust" zdrobitor al patronului Stelei. Desi, niciunul dintre tablouri neavand subiect religios-crestin-ortodox, probabil prima reactie ar fi fost: "du-te, bah, de-aici cu pozele tale!"
Nici macar hotii din Romania nu mai sunt ce-au fost odata.

Volksbank, mare tzeapa!

Acum trei saptamani, m-am dus la Volksbank sa-mi deschid un cont. Am facut-o pentru ca e aproape de casa si nu ar trebui sa bat tot orasul in cautarea unui bancomat.
Voiam sa deschid un cont cu card de debit si internet banking atasate. Pana aici, toate bune.
A durat cam o ora si jumatate pana sa scoata cineva, nu stiu de unde, niste contracte-tip pe care trebuia sa le citesc, completez si semnez. Evident ca, dupa o ora si jumatate de stat si de uitat pe pereti, mai avand si alte treburi in ziua respectiva, am renuntat, stabilind sa vin a doua zi, sperand ca, pana atunci vor reusi sa adune toate hartiile si sa le semnez.
A doua zi, am mai stat vreun sfert de ora dar...asta era mizilic pe langa o ora si jumatate pierduta cu o zi inainte.
Am citit/completat/semnat minunatele hartii care nu sunt decat vreo 7, mi s-a inmanat o dracie cu ajutorul careia sa pot accesa internet banking-ul si mi s-a spus ca, in maximum o saptamana, voi avea si cardul.
Vazand ca trec doua saptamani fara nicio veste de la banca, m-am dus sa intreb de card; nu aparuse inca.
A mai trecut o saptamana si m-am dus din nou. Tot nu venise. 
O functionara foarte batoasa mi-a motivat cum ca e o problema cu cardurile Visa Electron si de-aia intarzie.
Acum...stau si eu si ma gandesc: si daca le fac manual si le trimit prin curier pedestru de la banca centrala si tot ajungea blestematul de card in trei saptamani.
Evident ca, in conditiile astea, am intrebat-o cam cate luni ar dura un transfer bancar daca in trei saptamani nu se poate emite un card? Si mi-a raspuns, ofuscata maxim, ca la transferuri nu sunt probleme. Chestia e ca mie chiar nu-mi convine sa ma trezesc cu salariul pe o luna ajuns in cont in luna urmatoare din cauza nu stiu caror probleme misterioase.
Evident ca i-am comunicat ofuscatei ca luni, la prima ora, ii inapoiez dracia pentru accesarea internetului si inchid contul pe care nu l-am folosit nici macar o secunda.
Astept cu mare interes sa vad daca are tupeul sa-mi ceara sa achit comisionul de administrare pe luna in care n-am utilizat nimic!
Asa ca, cei care cititi aceasta postare si va ganditi sa lucrati cu Volksbank...mai ganditi-va o data. Sa nu luati, cumva, teapa.

Teroristul ot Bahlui

De la celebrele atentate asupra WTC, cuvantul "terorist" a inceput sa apara din ce in ce mai des in vocabularul fundamental, in nenumarate contexte.
Ultima "bomba" terorista s-a manifestat, deunazi, in "dulcele targ al Iesilor". Pe malurile Bahluiului, adica.
Povestea o stiu chiar si cei care, ieri, doar au butonat isteric telecomanda, trecand (si) peste posturile de stiri, asa ca n-o mai repet.
Circumstantele si comentariile, insa, sunt aiuritoare (unele), savuroase (altele).
Mai intai, teroristul iesean e nebun cu acte-n regula. Adica, a fost internat de vreo 9 ori la Socola, fiind diagnosticat cu schizofrenie paranoida. Evident ca i s-a administrat un tratament dupa care, conform inteligentelor legi ale sistemului sanitar mioritic, i s-a dat drumul acasa dupa ce a promis (o fi jurat pe ceva Biblie, Coran, Constitutie sau cravata de pionier) ca isi va lua, constiincios, medicamentele. Evident ca nu si le-a luat. Ma intreb daca se astepta totusi, cineva, s-o faca.
Omul, altminteri absolvent al unei facultati iesene (cea pe care a si atacat-o), a bombardat, timp de vreo trei ani, toate autoritatile posibile cu scrisori din care, chiar si la o prima lectura, cineva cu doua clase mai mult ca trenul si-ar fi dat seama ca reprezinta un potential pericol pentru societate si pentru el insusi.
Asta ma face sa ma intreb cate dintre scrisorile trimise de romani (mai mult sau mai putin cu tiglele pe casa) sunt CITITE de autoritatile carora le sunt adresate.
Din pacate, nimeni nu s-a agitat prea tare in urma acestor scrisori; nicio interceptare, niciun filaj.
Daca omul a vazut ca nimeni nu-i da atentie, si-a luat traista-n bat si s-a mutat intr-o pestera de pe ceva coclauri sucevene. Aici, in liniste si cu metoda, si-a construit o bomba artizanala dintr-un proiectil gasit pe strada.
Pe STRADA???? La 70 de ani de la ultimul razboi? 
Punem pariu ca Dorel, care sapa de zor prin tot Iasiul, a gasit proiectilul si l-a pus deoparte ca sa-l vanda la fier vechi sau, si mai bine, sa-i monteze o coada si sa bata pamantul cu el? Ca alta explicatie nu gasesc. Iar "teroristul" nostru l-a gasit si l-a bagat in rucsac. 
Pana si savantii britanici sunt de acord ca proiectilele nu cresc in pomi, deci nu cad cand se coc.
Buuun...avem bomba, avem teroristul cu bomba in rucsac si avem o sala din Universitate, in care studentii de la facultatea pe care si teroristul o absolvise, tocmai incepeau examenul de licenta.
A intrat omu' in sala si a inceput sa ameninte ca detoneaza bomba. Fiecare a reactionat cum a stiut mai bine: unii au sters-o de urgenta, altii au stat calmi in fata foii de examen, unii au incercat sa negocieze si, probabil, cuiva i-a trecut prin cap sa sune la Politie (bine ca nu le-au luat telefoanele inainte de intrarea in examen).
Intr-un sfarsit, bomba a explodat din greseala si nu la intensitatea dorita, spre marele noroc al celor din Universitate. "Teroristul" a fost imobilizat, legat cu o curea si predat "oamenilor legii", ajunsi si ei la spartul targului.
Pana la urma, toata lumea a scapat doar cu o sperietura.
Evident ca problema a fost intoarsa pe toate fetele, discutata, disecata, s-au cerut pareri de la tot felul de specialisti in orice domeniu mai mult sau mai putin conex. Pareri multe, unele pertinente, altele batatoare gratioase de campi, ca in orice situatie de genul acesta.
Ideea care mi-a placut cel mai mult a fost slobozita de unul dintre multii comentatori care, in mod clar, era in cu totul alt film.
Foarte indignat, omul nu pricepea cum a putut cineva, cu un rucsac in spate, sa defileze prin Universitate pana in sala in care a intrat.
E clar ca individul habar n-avea ce-i aia o Universitate, necum sa fi avut vreo palida idee asupra topografiei Universitatii din Iasi (care, intre noi fie vorba, ar fi o provocare chiar si pentru un GPS).
In primul rand, in Universitate se poate intra prin cel putin 5-6 cai de acces. 
In al doilea rand, in Universitate intra si ies, in afara de cei peste 
30 000 de studenti, cateva sute de profesori plus inca vreo cateva sute de persoane care au diverse treburi de rezolvat. Marea majoritate a studentilor cara rucsaci in spate. Nu intru in amanunte privind continutul respectivilor rucsaci. 
Cu alte cuvinte, stiu bine (ca fosta studenta la UAIC) ca, mai ales in perioada examenelor, Universitatea e mai aglomerata decat Gara de Nord.
Cine dracu-ar putea sa controleze toate miile de persoane care intra sa vada daca nu cumva plimba oarece bombe in rucsaci, posete, buzunare etc? Si cam cat timp ar dura aceasta activitate?
Decat sa rasucim pe toate fetele situatia data si sa ne dam cu presupusul, mai mult sau mai putin pertinent, nu mai bine schimbam pe ici, pe colo, prin partile esentiale, legea care lasa nebunii in libertate?
Mi s-a parut absolut naucitoare atitudinea mamei "teroristului", care a declarat, cu seninatate, ca ea a foste cea care a hotarat sa intrerupa administrarea tratamentului si ca, indiferent de ce se va intampla in continuare cu fiul ei, ea NU il va obliga sa ia tratamentul.
Sunt mama si stiu ce inseamna sa-ti iubesti copilul. Dar stiu si ca, uneori, strangi din dinti si faci tot ce trebuie pentru binele copilului tau.
Daca aceasta mama ar fi fost cat de cat o mama responsabila, nu ar fi ajuns sa-si vada fiul incatusat si acuzat de tentativa de omor.
Omorul fiilor altor cateva zeci de mame!

La noi, la Braila...

Nu sunt deloc fan Facebook. Mi-a luat foarte mult timp sa ma decid sa-mi fac un cont acolo. Si l-am facut pentru ca o intreaga turma s-a decis sa posteze NUMAI acolo diverse informatii care ma pot interesa. De parca mailul n-ar mai fi in trend!
Ma scot din minti zecile de poze cretine postate cu toptanul, din ora in ora: poze cu ala micu' pe tzucal, poze cu placinta scoasa din cuptor, poze cu prima rosie coapta in gradina.
Panseuri mai mult sau mai putin filosofice, care nici macar nu apartin celui care le posteaza. Adica...nimic altceva decat un copy-paste care vrea sa demonstreze cat e de *telectual ala de le-a postat. Panseuri agramate care-ti zgarie creierul si bunul simt. Si nu in ultimul rand, cersetoria dupa like-uri. Ce dracu-or castiga din alea jdemii de like-uri pe care le tot cer?
Prietenii prietenilor prietenilor trimit constant cereri de prietenie. De ce, frate? Nici macar nu-i cunosc. Si apoi, eu stiu ca prietenii exista in viata reala, nu intr-o lista care, pare-se, trebuie sa fie cat mai lunga. Imi pare rau pentru ei, dar cererile lor zac in asteptare.
Un singur lucru m-a facut sa pierd mai mult de trei minute pe Facebook, zilele trecute.
Am descoperit un grup de braileni care incearca sa reconstituie din amintiri si poze vechi, orasul nostru iubit.
Fiecare posteaza o amintire draga din copilarie, amintire legata, de obicei, de un loc ce nu mai exista sau care, mai rau, e in paragina.
Incercam sa reinviem un oras care, acum 30-40-50 de ani era un oras viu, alert, cosmopolit. Un port la Dunare, in care vapoarele erau trase la cheu pe doua randuri.
Ne amintim strazile pe care ne jucam in copilarie si care, acum, sunt rascolite de ani buni si impracticabile.
Ne amintim gradinile de vara ale cinematografelor unde ne racoream serile vazand un film, intepeniti pe niste banci de lemn, incomode si atacati de cohorte de tantari.
Ne amintim vechile tramvaie rosii care zdranganeau din toate tablele incat orice conversatie devenea imposibila pana ce ajungeai in statia in care coborai.
Ne amintim de vechile denumiri bizare date carciumilor de cartier si care erau infinit mai cunoscute decat denumirile oficiale.
Am gasit, in acest grup, oameni care stiu sa vorbeasca frumos despre orasul lor, oameni care privesc cu nostalgie placuta in urma, la copilaria fara griji si fara Facebook.
Am gasit, deci, un motiv sa petrec zilnic cinci minute pe Facebook in loc de trei.
Dar petrec ore intregi batand strazile pe unde am copilarit, parcurile prin care chiuleam in liceu si malul Dunarii al carei miros de apa statuta si motorina a ramas acelasi.