Evaluarea Nationala

De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)

Da' eu...cu cine votez?

In ultimii 25 de ani, am avut nenumarate ocazii de a vota. Orice. Primari, deputati, senatori, presedinti, mai nou, europarlamentari. Ca sa nu mai punem la socoteala si cate un referendum, din cand in cand, asa...ca sa nu ne iesim din mana.
Imi amintesc de cele cateva dati cand am votat, inainte de '89. 
Cand era un singur partid si nu se punea stampila, ci, cu un creion legat cu sfoara in cabina de vot, incercuiai un nume. Vorba vine.
Ca si daca incercuiai, si daca nu, tot "iesea" cine trebuia. Creionul ala, insa, iti dadea posibilitatea ca, anonim, sa scrii pe buletinul de vot tot ce te durea. Si chiar era mult prea mic buletinul pentru toate durerile.
In orice caz, daca ar fi adunat cineva intr-o carte toate mesajele gasite pe buletinele de vot, ar fi iesit un best-seller de toata frumusetea.
Nici atunci, votul nu era obligatoriu dar, daca nu ajungeai pana-n pranz la sectia de votare, veneau unii de-ti bateau in usa si te intrebau de ce si cand te duci sa votezi. Asa incat, chiar daca anulai buletinul pentru ca stiai ca si cu votul tau, si fara el, tot aia era, mergeai, constiincios sa-ti faci "datoria cetateneasca".
Acum, votul nu mai e o datorie, ci un drept. Un drept pentru care unii au murit in '89.
Un drept pe care, din pacate, din ce in ce mai putini romani aleg sa si-l exercite.
Pe la primele alegeri din anii '90, prezenta era mare. In virtutea inertiei pe de o parte si in virtutea unor sperante si asteptari pe de alta.
Mai tarziu, insa, din ce in ce mai putini alegatori aleg sa-si exercite acest drept, sub diferite pretexte.
Am obosit tot auzind celebrul si eternul "nu ma duc; n-am pe cine vota". E cel mai patetic pretext cu putinta. 
In fond, votul nu trebuie, obligatoriu, sa impinga pe cineva intr-o functie. Poate si sa impiedice pe altcineva sa ajunga in acea functie. Sau poate sa nu faca nici una, nici alta; poate fi anulat.
In ultima vreme, pare a fi o dovada de mare cultura absenteismul de la vot. Am auzit pe multi declarand cu zdrobitor dispret si cu inalta superioritate ca nu voteaza pentru ca nimeni si nimic nu-i convinge. 
In schimb, tot pe ei ii aud, dupa 6-7-8 luni de la alegerile la care n-au participat, injurand din rarunchi pe cei care ii (ne) conduc.
Si stau si ma intreb: cu ce drept injura? N-au avut nicio opinie. I-au lasat pe altii (plebea, deh...neamul de la sapa) sa decida pentru ei, dar injura.
Eu cred ca n-au niciun drept. 
Cred ca doar cei care voteaza, indiferent cum, au dreptul sa se planga sau sa fie multumiti; ei macar au o opinie. Buna-rea...e o opinie pe care si-au exprimat-o. Si care le da dreptul sa injure sau sa-si dea palme. 
Am votat, pana acum, de nenumarate ori, negativ. Sau am ales raul cel mai mic. Dar am votat. Am avut o opinie si cred ca toti ar trebui sa avem opinii. Toti ar trebui sa ne gandim putin mai departe de gardul curtii si de varful nasului. 
De 25 de ani, toti vrem schimbare. Cum sa avem schimbare daca nu votam?
Votul nostru poate fi si o sanctiune (cum s-a vazut la Parlamentare, in 2012 si acum, la europarlamentare). Daca aplicam sanctiuni cu suficienta consecventa, pana la urma tot se va misca ceva pe plan politic. 
Dar nu ne putem astepta ca schimbarile sa apara maine. E chiar asa de greu sa votam azi pentru viata copiilor sau a nepotilor nostri?
Ne tot uitam peste gardul vecinilor. Ne tot comparam cu tari in care democratia e la ea acasa, fara intreruperi, de cateva sute de ani. Cat sa fii de idiot incat sa-ti imaginezi ca poti recupera, in cateva zeci de ani, un grad de civilizatie construit si mentinut cateva sute?
Democratia nu se poate face in dulcele spirit mioritic; stand si asteptand, cu resemnare, sa cada drobul de sare.


 

Catre Bruxelles, aproape descult!

Un candidat pentru un fotoliu in parlamentul European isi face o campanie electorala cum Romania n-a mai vazut pana acum. Si, tare ma tem ca nici n-o sa mai vada prea curand.
Mircea Diaconu este unul dintre cei mai iubiti actori romani si, in acelasi timp, un om de o modestie rara.
L-am vazut -pana azi- de nenumarate ori la cinematograf, in filme de neuitat, la televizor, tot ca actor, dar si in calitate de politician (mai mult sau mai putin compatibil). Impresia a fost, intotdeauna, aceeasi: un om care isi face, constiincios treaba, oricare ar fi ea, plin de bun-simt si foarte modest.
Dupa 30 de ani de comunism si inca vreo 25 de "capitalism", insa, mi-am pierdut increderea in ce se vede pe la televizor, asa ca, auzind de campania atipica, am zis ca trebuie sa vad cu ochii mei si sa aud cu urechile mele, ca, altfel...Toma Necredinciosul scrie pe mine.
Astfel ca, intr-o zi de mai, nesperat de insorita si calda, am purces la intalnirea, absolut informala, cu cel pe care parca l-as vota pentru Bruxelles.
In primul rand, m-a izbit punctualitatea de ceas elvetian; ora 13 a fost exact ora 13, nu si 5, nu si un sfert.
Locul...un parc linistit din centrul vechi al orasului, in umbra unui ceas istoric, devenit, alaturi de Dunare, emblematic.
Omul, exact asa cum il stiam de la televizor, deschis, spiritual, inteligent, modest, fara aere de vedeta, fara sa arate oboseala celor doua saptamani de bantuit prin toata tara la volanul unei masini trecute binisor de prima tinerete.
In mijlocul unui grup nu foarte numeros, din pacate, dar entuziast si, mai ales, civilizat, nu a avut nicio problema sa lege conversatia. Chiar cu niste oameni necunoscuti, pe care-i vedea pentru prima si, probabil, pentru ultima oara.
Mircea Diaconu are un discurs coerent si placut, nu raspunde niciunei provocari, ocolindu-le cu multa eleganta. Nu arunca noroi, nu vorbeste de rau "concurenta".
S-a fotografiat, zambind placut, cu oricine a vrut o amintire.
A evocat, cu licar in ochi, amintiri dunarene populate de Fanus Neagu si Ion Baiesu.
De fapt, prin unicitatea sa, seamana cu un mac intr-un lan de grau copt. In peisajul politic post-decembrist nu cred sa mai fi existat un astfel de candidat.
E un om care s-a luptat, de unul singur, cu un sistem stramb si a invins.
Un om care, parca dintr-o joaca, s-a decis sa demonstreze ca se poate si altfel si cred ca a reusit.
Un elefant alb in mijlocul mocirlei politice romanesti, doldora de candidati mai mult sau mai putin obscuri, care isi fac o campanie zgomotoasa, manelistica, pompieristica, in stil americano-mioritic.
Poate ca, dupa un astfel de exemplu, vor mai aparea, pe ici-pe colo, prin peisajul politic romanesc, astfel de oameni, ca mare nevoie avem!
Oameni de langa oameni, oameni care traverseaza o tara intreaga, in lung si-n lat, fara girofar, fara escorta, fara alta trambita decat Facebook-ul.
Cred ca, pentru prima data din decembre '89 incoace, nu voi mai vota negativ; de data asta, chiar AM cu cine sa votez. 

 

Mitocania puterii sau...puterea mitocaniei!

Mitocania romaneasca e (aproape) celebra!
Vorbim toata ziua de cocalarii care-si etaleaza "cunostintele" vaste de limba romana cu nenumaratele ei sensuri. Suntem siliti sa-i auzim pe strada, in autobuz, fara sa putem face ceva impotriva lor. Nu de alta, dar sunt foarte vocali si bine organizati. Avem, insa, avantajul ca, in caminul nostru, nu suntem obligati sa-i suportam. Acasa, se presupune ca suntem intr-un mediu prietenos, in care ne simtim in largul nostru.
Din cauza cocalarilor care ne violenteaza auzul, avem chiar si pretentii...De la altii!
Prostii de noi!
Cum sa ai pretentia ca Presedintele tarii sa se exprime urban si, mai ales, oportun?
Cum sa ai pretentia ca el sa te reprezinte, chiar daca NU l-ai votat?
Cum sa ai pretentia sa-si tina gura (cum, probabil, il tot sfatuiesc, degeaba, consilierii)?
Aflat la capatul de final a zece ani de mandat, Basescu pare, din ce in ce mai mult, un animal ranit, poate chiar turbat, care ataca fara nicio urma de logica.
Poate ca multi dintre noi ne asteptam la acest gen de iesiri, inca de cand, in campanie electorala, facea referiri la sotia moarta a unui contracandidat.
Acum, face referiri la sotul mort al unei senatoare.
Nimic nou sub soare.
De altfel, demult nu mai am asteptari de la Presedinte (pe care nu-l consider al meu), ca sa ma mai surprinda.
Si totusi...Mitocania de care da dovada ma face sa ma gandesc, numeric, la cocalarii romani. Adica, la aia care l-au pus acolo unde e si de unde nu se da dus nici de Constitutie, nici de bunul simt elementar. Ca, de educatie, nu ma leg...e clar ca n-are!
Faptul ca poate sa vorbeasca din spatele unui pupitru si din fata unor steaguri, nu scuza, in niciun fel, mitocania groasa cu care ne improasca aproape zilnic.
In cei zece ani de cand tot fac AMR-ul, m-am intrebat, pe rand, cum poate un Presedinte sa-si urasca propriul popor!
Cum poate sa nu-si dea seama ca, in cercurile internationale, ar avea mai mult succes daca ar duce o tava cu pahare de sampanie?
Cum poate sa jigneasca, sa improaste cu noroi, oameni care nu au nimic sa-si reproseze si, mai mult, carora NIMENI nu le poate reprosa nimic? Vezi mitocanul vs. Arafat.
Cum poate sa intoarca, in mod constant si cu incapatanare, categorii sociale impotriva altor categorii sociale?
Si intrebarile ar putea continua la nesfarsit!
Iar acum, stau si ma intreb: puterea l-a facut mitocan, sau mitocania l-a adus la putere?
In primul caz, imi amintesc de o vorba a cuiva pe care l-am pretuit mai presus decat orice: "daca vrei sa scapi de un prost, avanseaza-l!"
In al doilea caz, ma tem ca suntem un popor dement, lipsit de orice simt civic, daca am putut sa tinem, timp de DOUA mandate, un astfel de mitocan (si alcoolic pe deasupra), in fruntea tarii. adica sa NE REPREZINTE!

Campanie electorala avant la lettre!

Nu ca ar fi vremea, dar campania electorala a inceput deja!
De fapt, nici nu se stie prea bine pentru care alegeri se face, dar...se face! Sa fie...Sa se gaseasca...
Si, ca in fiecare campanie electorala din ultimii 25 de ani, e o adevarata bogatie...de dude si de lovituri cu stangu-n dreptu'.
Ca de obicei, la potou, ajunge detasat, mica Elena pe care se pare ca maternitatea a prostit-o si mai rau. Daca asa ceva ar fi posibil.
Nu prea stie bine in ce partid mai e, desi n-a schimbat (inca) decat doua.
Nu prea stie unde are si DACA mai are cabinet de europarlamentar...(doamne! Ce cuvant lung si intortocheat!).
Face, cu surle si trambite, aliante cu persoane absolut nefrecventabile. Ultima si cea mai calda fiind alianta (cu speranta de 60 000 de voturi) cu conlocuitorii condusi de un Cioaba...nu stiu prea bine care si nici nu are importanta.
De altfel, daca nu erau suficiente dudele micutei, Cioaba a dat si el una. Mare de tot!
Adica el spera ca, prin aceasta alianta, sa poata "negocia" niste locuri de primari, consilieri judeteni si deputati pentru etnicii sai.
Nu, pe bune!? 
Sa-i spuna cineva ipochimenului ca astea, TOATE, sunt functii eligibile si nu negociabile. Poate negocia, cel mult, aranjarea etnicilor pe ceva liste cu mere in cap, in anumite zone unde, poate ar avea sanse sa "prinda" postul dorit. In rest...va fi la mana alegatorilor.
Ca sa nu mai spun ca, pana la alegerile locale si generale, mai sunt doi ani buni, in care aliantele se mai pot face si desface de enspe mii de ori!
Astept, iar, cu nerabdare, lista candidatilor la Europarlamentare, sa vad ce specimene mai ajung si tura asta, la Bruxelles. Ca alea de tura trecuta ne-au iesit pe nas.
Si, ultima duda pe care am auzit-o, vine nu de la alti analfabeti ci de la insasi conducerea PNL (ce-a mai ramas din ea).
Dupa ce l-au scos pe Mircea Diaconu de pe liste, ca sa nu se puna rau cu Horia Georgescu, acum declara ca spera ca, dupa ce va ajunge la Bruxelles, ca INDEPENDENT, Diaconu sa se inscrie in grupul liberal. Adica...adio, dar raman cu tine!
Acum numar zilele pana la startul oficial al campaniei pentru europarlamentare, ca sa ma mai distrez si eu un pic.
Nu de alta, dar n-am mai vazut demult o comedie spumoasa!
Pupat toti Peata Endependenti!!!

IRS-ul mioritic

Imi place noul Ministru de Finante!
E o fatuca scolita la Harvard, abia coborata din avionul de Washington, care inca mai traieste dupa fusul orar al Licuriciului.
Ca oamenii politici sa dea "dude" prin definitie, ne-am obisnuit deja.
Facand o paranteza: m-a uns la suflet Mircea Badea, deunazi, cand i-a explicat, in direct, lui Tariceanu, cam cum se foloseste pronumele relativ "care" in acuzativ. Am inchis paranteza.
La o saptamana de la avortarea (ca nastere nu pot sa-i spun) ultimului guvern, fatuca de la Finante a dat si duda: "impozite prietenoase".
Mie mi se pare o contradictie in termeni. Mai ales in cazul romanilor care platesc cele mai multe impozite din Uniunea Republicilor Sovietice Europene (URSE).
Fatuca scolita la Harvard si cu practica facuta la IRS nu e deloc preocupata de faptul ca jumatate din venitul REAL al romanului se duce pe impozite si taxe.
Nu e deloc preocupata de drumul pe care il iau aceste impozite si taxe.
O doare fix in pix de povara pe care o cara in spinare orice roman care plateste impozite pe aproape orice, plateste facturi la nivel URSE, dar care castiga un salariu cam cat un ajutor de somaj din aceeasi URSE.
Pe ea o roade grija de cat e de complicata plata online a impozitelor. 
( Ma intreb ce procent de romani plateste online)
Si ii dau lacrimile de mila romanilor care stau la cozi interminabile ca sa plateasca impozite.
Si ii mai dau lacrimile cand isi aminteste de biata batrana care vinde 5 capatani de usturoi, la colt de strada.
Hei!!! Papusica!!! Daca "biata batrana" nu ar avea pensia de mizerie impozitata, poate si-ar plimba nepotii in parc!!!
Poate s-o gasi cineva s-o trezeasca pe fatuca! Sa-i spuna ca aici suntem in Romania, nu in Licuricia.
Poate ii explica cineva ca eu, platitor de jdemii de impozite, vreau sa stiu EXACT unde se duce fiecare leu pe care il dau statului luand de la gura copilului meu, neglijandu-mi sanatatea pentru ca nu-mi permit sa cumpar medicamente, petrecandu-mi vacanta in casa si in parcul de peste drum, pentru ca nu-mi pot permite nici macar un bilet de tren spre o destinatie de vacanta, necum un sejur.
Si as avea o intrebare pentru fatuca.
Cam ce invart parintii domniei sale de si-au permis sa-si tina copilul la studii la Harvard? Ca si eu am un copil inteligent, dar din salariul meu de profesor abia daca reusesc sa-l tin la o facultate din Romania.

Miscarea browniana

De vreo doua saptamani incoace, tribulatiile politicii romanesti au reusit sa-mi dezgroape din memorie lectiile de fizica de acum peste 30 de ani.
Astfel, mi-am amintit de miscarea browniana, o miscare haotica a unor molecule lovite, din toate partile, de alte molecule.
Sa fie, oare, astenia de primavara?
Sa fie, oare, apropierea alegerilor europarlamentare?
Sa fie, oare, ceva mai indepartatele prezidentiale?
Cert e ca, dintr-o data si, mai ales, haotic, partidele se despart si se divid, diverse personaje bantuie bezmetice din dreapta in stanga si inapoi ca un manunchi de bile de biliard dupa prima lovitura de tac.
Si stau si ma intreb, cum de a devenit, dintr-odata, ciolanul asa de tentant incat sar toti pe el, din toate partile.
Toata miscarea asta browniana a reusit numai sa creeze o criza in guvern si confuzie in mintea alegatorilor.
Lupta orgoliilor si a titlurilor a devenit block-buster si, daca din punctul de vedere al alegatorului nu ar fi atat de contrarianta, ar fi de-a dreptul ridicola.
In 2012, trei sferturi din electorat a votat, negativ sau nu, ceva. Acum, acel ceva se divide, se dilueaza, devine nereprezentativ pentru cei care l-au impins acolo, sus, in fruntea mesei.
Iar ca tacamul sa fie complet, din toata harababura creata, castiga fix cine nu trebuie: UDMR.
Taman cand erau si ei, in sfarsit, in opozitie, in ultimii 20 de ani, acum iar ne pricopsim cu ei la guvernare. Cu ei si, mai ales, cu pretentiile lor nemasurate.
Au intrat, ca de obicei, in Parlament, pe usa din dos, la limita pragului de 5%. Am, insa, impresia ca vor mai mult decat 5% din ministere.
Cum naiba, acum doi ani, la Referendumul de demitere au stat in casa cand puteau sa incline balanta, iar acum sunt chemati alaturi de cei pe care i-au fentat atunci?
Stiam eu demult ca politica e o curva.
Dar pana si curvele au onoarea lor; politicienii, nu.