Reclame, reclame!

 In anii ´90, au inceput sa apara reclamele la televiziune.

Reclame facute prin alte tari la produse pe care nu prea le mai vazusem pana atunci.

Ai zice ca industria reclamelor ar fi trebuit sa prospere si pe plaiurile dacilor liberi in cei peste 30 de ani trecuti. N-ai sa vezi!

Subiectul este exhaustiv. Sunt atat de multe reclame, incat e greu sa faci un top.

De departe, cele mai multe sunt reclamele la medicamente si la suplimente alimentare. Ai zice ca suntem un popor bolnav cronic. Un calup de publicitate, indiferent pe ce canal, contine cam de doua ori mai multe reclame la medicamente/suplimente alimentare decat la orice altceva.

Pe langa faptul ca suplimentele alea alimentare sunt un fel de frectie la picior de lemn, si reclamele sunt complet tampite.

Hai sa ne gandim la acel Linex, care se ia impreuna cu antibioticul.

Se ia, timp de doua saptamani, la 3 ore dupa antibiotic, da? Cine ia antibiotice timp de doua saptamani? In general, tratamentul cu antibiotic nu dureaza mai mult de 3-4 zile. Bun. Admitem ca bagi antibiotic in nestire. Majoritatea se iau o data la 6 ore. Conform minunatei reclame, din 3 in 3 ore, iei ceva: antibiotic sau supliment. Punem pariu ca, cel tarziu in ziua a treia, nu mai stii ce anume trebuie sa iei si la ce ora? Ca sa nu mai vorbim ca-ti faci ferfenita somnul de noapte.

La fel de tampita (drept dovada, nici nu mai stiu la ce supliment e) e aia in care vine o tipa, o gaseste pe ma-sa pe scara mesterind nuj ce dracu´si ii trebuie douazeci de secunde ca sa-i spuna ma-sii sase cuvinte. Care cuvinte, in loc sa fie "da-te jos ca fac eu ce e de facut" sunt un soi de intrebare retorica fara niciun rost.

Si, ca sa nu ma leg numai de suplimentele alimentare, imi vine in minte ceva gen bomboana pe coliva: reclama Glovo.

N-am vazut ceva mai cretin. Niste marionete dezarticulate care par manuite de un papusar beat si un text dadaist. Cuvinte insirate fix ca sa dea din coada si care n-au absolut nicio legatura cu firma de livrari la domiciliu. Bine, n-au legatura nici intre ele.

Si cand ma gandesc la cati bani plateste o firma pentru crearea unei reclame si pentru difuzarea ei. Chiar arunci banii asa, pe fereastra, fara sa te gandesti ca te faci naibii de ras cu asa reclame?

Banca de rezerve

 S-a vorbit si scris o grămadă despre cartea lansata cu surle si trâmbițe, "Spare".

Era sa spun "scrisa de Printul Harry", dar cred ca as fi greșit. 

N-am reușit sa găsesc ediția in limba engleza. Exista numai in format e-Book, ceea ce, pentru mine, e un no go. Am citit ediția in limba franceza cu speranța ca e o traducere onesta.

Cartea se citeste usor. Motiv pentru care inclin sa cred ca se datoreaza unui ghost-writer. Capitole care dezvolta si continua lin si logic subiectul, ordine cronologica.

Ceea ce povesteste "autorul" e alta treaba.

Ok. Inteleg. Sunt amintirile lui, este modul lui de a intelege si interpreta faptele.

Ceea ce sare in ochi de la inceput e trauma profunda resimtita de la moartea mamei sale. Si e de inteles. Un copil de 12 ani care nu pricepe unde a disparut mama sa si de ce toti ii spun ca ea nu se mai intoarce. Si pe care el continua, inca mult timp, s-o astepte.

Aceasta trauma pare sa nu fi disparut complet si asta da cititorului senzatia de un pic de paranoia.

La aparitia cartii, foarte multe voci l-au acuzat ca prea mult "da din casa". Da. O face.

Monarhia britanica e una dintre cele mai vechi din Europa si inca mai functioneaza dupa legi si cutume anacronice, vechi de cateva sute de ani.

Nu e nevoie sa citesti "Spare" ca sa-ti dai seama ca familia regala britanica e o familie disfunctionala. Si nici nu afli asta din tabloide ci din media "serioasa" si impartiala. (Bine, "media impartiala" suna putin ca o contradictie in termeni). Iar disfunctionalitatea asta e scoasa in evidenta, ca un neg pe varful nasului, de presa aia care e a patra putere in stat si care, pentru un cititor sau un click, calca pe cadavre.

Citind cartea, constati ca presa si, in special, acea fauna numita paparazzi sunt personaje principale.

Aceasta fauna sta cu ochii pe orice persoana publica iar britanicii se trezesc in fiecare dimineata cu gandul sa vada ce a mai facut vreun membru mai mult sau mai putin proeminent al familiei regale. Am constatat asta, cu ochii mei, vazand cat de rapid dispar tabloidele de la chioscurile de ziare.

Harry e demonizat pentru ceea ce a dezvaluit in carte.

Petreceri stropite cu alcool, cate un joint fumat. Adica, lucruri pe care le face majoritatea tinerilor la un moment dat. Atata doar ca majoritatea aia nu are zeci de camere foto indreptate spre ea.

Harry e demonizat pentru ca a recunoscut uciderea unor talibani. In RAZBOI, da? Intr-o situatie in care, daca nu ucizi, esti ucis.

E demonizat pentru faptul ca si-a luat familia si a cautat un loc mai linistit unde sa traiasca exact ca orice familie normala. Si a facut asta intr-un moment in care nu mai era demult "rezerva"; era deja al saselea in ordinea succesiunii, deci cu 1% sanse sa ajunga pe tron.

Foarte multe dintre faptele expuse in carte pot fi verificate cu un simplu click pe "The Sun". Un exemplu de "asa nu" in jurnalism.

Ceea ce nu poate fi verificat sunt relatarile conversatiilor private din familie. Iar aici, avem doar varianta lui Harry. Varianta care e, clar, subiectiva. Ceea ce ma duce cu gandul la o incercare de a scoate ceva profit in baza unor dezvaluiri care nu pot decat sa dauneze.

O abordare infantila -as zice- pe principiul "i-am dat un pumn, dar el a inceput".

Concluzia mea, PERSONALA, dupa citirea cartii, este ca am citit 500 de pagini de frustrari adunate in peste 20 de ani. Unele justificate, altele care mai bine ar fi ramas in notitele unui psiholog.

Nu pot sa spun ca e o carte care trebuie citita, dar nici ca e un no go.

Daca, insa, cineva e dispus sa citeasca si altceva decat eternele fituici de "dezvoltare personala", e o carte a carei lectura nu pune mari probleme. 

Problemele apar numai daca te apuci de comentat fara s-o fi citit.

Cititul dauneaza grav sanatatii

Sunt dependenta de carti.
Citesc, de cand ma stiu...ma rog, de cand am invatat sa citesc si nu ma mai satur de carti.
De cand am plecat din Romania, am citit numai carti in engleza si in franceza, pentru ca, normal, nu prea am unde gasi carti in limba romana pe aici. Mi-e dor, insa, de carti in limba romana si nu-mi place sa citesc pe Kindle; am eu asa, un fix, pe cartile tiparite.
Asa ca, daca tot mi-am facut concediul in Romania, dupa trei ani, hai sa ma aprovizionez cu carti in limba romana.
Am cumparat vreo 15 carti, din librarii sau din anticariate. Autori romani si straini; edituri "serioase" sau obscure.
Prima carte pe care am citit-o, dintre cele 15, a fost Preludiu de Ileana Vulpescu. Pentru ca i-am citit intotdeauna cartile cu delicii.
Numai ca cei de la editura Tempus din Ploiesti mi-au stricat toata placerea lecturii. 
Cartea e plina de greseli (in mod cert, de tipar, pentru ca nu mi-o imaginez pe Ileana Vulpescu scriind ca un semianalfabet). Cam pe fiecare pagina, macar o geseala de tipar sau cate un cuvant sarit de trebuia sa reiau fraza de la inceput, ca ma pierdeam in ea pana nu ghiceam cuvantul lipsa.
Bun, am zis: sa trecem la alta carte, de data asta o traducere din limba franceza, facuta de Nicolae Constantinescu, pentru editura Polirom. Editura serioasa, zic si ma adancesc in lectura. 
Dar...surpriza! Iar greseli de tipar si, de data asta, si greseli de traducere. Din cand in cand, textul suna ca o traducere facuta cu Google Translate. Expresii care, traduse cuvant cu cuvant, nu au niciun sens in limba romana. Si nu cine stie ce chestii rare, ci expresii pe care le inveti, la scoala, prin al cincilea an de franceza.
Deja am citit vreo sapte carti dintre cele cumparate in Romania si doar una singura (Editura Humanitas) a avut numarul minim de greseli de tipar acceptabil. 
Acum am inceput o carte de Stephen King, de la editura Nemira si, pana acum, macar traducerea mi se pare buna iar greselile de tipar, la limita inferioara.
Citind toate aceste carti, incepe sa ma incerce un sentiment de vinovatie fata de fostii mei elevi carora le corectam la sange fiecare greseala, litera mancata, dezacord etc. Cum s-or simti ei citind carti atat de pline de greseli?  Mai ales ca, atunci cand le semnalam o greseala de tipar in vreun manual, trebuia sa vin cu trei dictionare diferite ca sa-i conving ca, intr-adevar, in manual e scris gresit.
Pacat! Astfel de experiente ar putea sa taie omului pofta de citit. 
Ce placere mai e aia, daca la sfarsitul cartii, simti ca-ti iau foc creierii si te simti mai epuizat intelectual decat dupa rezolvarea cine stie carei probleme de matematici superioare? 
Asa ca, pana la urmatoarea vizita in Romania, ma intorc la cartile in engleza si in franceza, scrise corect, traduse bine si...mult mai ieftine decat cartile romanesti.

Punct si de la capat

Au trecut aproape 7 luni de Londra. 
Am trecut prin ploaia marunta si deasa, prin ceata (nu asa de multa cum spune legenda) si, mai ales, prin raceala britanica.
Am mancat o gramada de mancare fara niciun gust, multumind cerului ca, macar dupa poza de pe punga sau cutie, puteam sa ma prind de continut.
A venit vremea sa trec la un alt nivel.
Asa ca, intr-o seara de sambata, m-am suit in autobuz si, pana dimineata, am trecut prin patru tari.
Drumul de la Londra la Dover a fost ca o nastere cu forcepsul: chinuit de un trafic infiorator.
DOVER. Un port imens, cam cat un judet mai mic. Vama, unde au fost verificate pasapoartele de catre vamesi francezi plictisiti de lume si de viata.
Imbarcare pe Proud Of Canterbury. Autobuzul va ramane undeva, pe puntea inferioara, in timp ce calatorii vor urca trei, patru sau opt etaje, pana unde au chef sa stea.
O foame cumplita m-a impins spre unul dintre cele 5-6 restaurante unde, cu ultimele lire, mi-am pus in farfurie doi carnati si, langa farfurie, o sticla de cidru. Am infulecat carnatii pe nerasuflate, terminandu-i inainte ca feribotul sa se desprinda de mal. Abia cand am simtit ca echilibrul meu a devenit cam precar, m-am gandit ca, daca oi avea rau de mare, voi revedea carnatii iar stomacul imi va fi la fel de gol ca inainte de masa. Spre norocul meu, se pare ca nu am rau de mare.
Am urcat pe cea mai de sus punte, cea deschisa, unde se putea fuma. Un vant furios m-a tinut tot timpul cu o mana inclestata pe balustrada. Pescarusii au insotit feribotul cateva minute, zburand atat de jos, ca mi-era frica sa nu ma aleg cu vreun ochi scos.
Canalul Manecii, la ora 2 noaptea, e ca un bulevard la ora de varf; plin de vapoare de toate marimile si natiile. Ma intreb cum o fi ziua!
Traversarea a durat o ora si jumatate.
CALAIS. Un port la fel de mare ca si Dover, numai ca aici se circula pe dreapta drumului...in sfarsit!
Circulatia incepe sa fie relaxata, prea putine masini traversand Europa in crucea noptii.
Nici nu stiu cand am trecut din Franta in Belgia. Mi-am dat seama doar cand am constatat ca am mari dificultati in a citi numele localitatilor.
GHENT. Un orasel adormit, in Belgia, unde un alt sofer a preluat volanul. Am presupus ca e pe la jumatatea drumului.
BRUXELLES. La 4 dimineata, arata ca un sat mai mare, adormit.
De la Ghent si pana cand am intrat in Germania, peisajul a fost cumplit de plictisitor: in dreapta autostrazii, calea ferata (pe care, timp de vreo 4 ore, n-am vazut niciun tren), in stanga, campuri mai mult sau mai putin cultivate.
Cand a inceput sa se lumineze, am intrat in Germania. Tot pe nesimtite, fara frontiera sau alt marcaj. 
Pur si simplu, peisajul a devenit interesant.
Relief ondulat, foarte multa vegetatie, paduri si case cu acoperisuri tuguiate.
E a patra tara, in care ma si opresc.
KÖLN. Oras imens, pe malul Rinului. Punctul terminus al calatoriei mele de 11 ore.
Si meridianul 0 pentru mine. De aici, iau viata de la capat. Daca voi reusi sa pricep ceva din limba bastinasilor!

Londra, la pas

Dupa aproape doua luni de cand am spus ca plec, vin si cu primele impresii de pe unde am ajuns.
Ma lupt, la Londra, cu o lume complet diferita de ce am lasat in urma. De fapt, nu ma lupt,ci doar o descopar in fiecare zi, cu uimire, cu surprindere, cu placere si cu teama sa nu ma calce naibii vreo masina din alea toate cu volanul pus anapoda si care circula pe contrasens.
Oamenii sunt foarte politicosi, lucru care pentru cineva care s-a lovit ani de zile de manelistii mitocani care prolifereaza vesel prin Romania, pare de domeniul fantasticului. Cuvintele pe care le-am auzit cel mai des in ultima luna sunt "sorry" (rostit cantat, cu un accent pe o si altul pe y) si "thank you". Daca te poate ajuta cu ceva, englezul o face cu tot entuziasmul; iti arata pe unde sa mergi cand te-ai ratacit, chiar te conduce o bucata de drum, ca sa fie sigur ca nu te pierzi din nou. Asta, insa, pe strada. Nu te va invita in casa lui, nu veti deveni prieteni si nu vei trece prea repede de etapa salutului zilnic atunci cand va intalniti in drum spre metrou.
Primul lucru care mi-a dat batai de cap odata ajunsa la Londra a fost, evident, circulatia pe dos. Nu stiam niciodata de unde vin masinile si in care parte sa ma uit. Inca nu m-am  obisnuit. Trebuie sa ma concentrez intens inainte de a traversa.
Ceea ce m-a frapat la circulatia londoneza este rabdarea si politetea. Se sta in trafic, in liniste (nu cred ca am auzit, de cand sunt aici, mai mult de trei claxoane), se asteapta sa se mai miste coloana cu cinci centimetri, se da prioritate celor care au nevoie, chiar daca, dupa Codul Rutier, nu au prioritate. La trecerile de pietoni fara semafor, faptul ca stai pe marginea trotuarului ii face pe soferi sa opreasca si sa te lase sa treci.
In aceasta luna, am reusit sa merg, cu autobuzul (inclusiv celebrul double-decker), prin cateva zone de interes turistic. De fapt, insusi drumul pana la un obiectiv turistic este, in sine, turism.
Prima impresie este ca, in Londra, fiecare si-a construit casa fix unde l-a taiat capul, dupa care s-a gandit ca, totusi, e nevoie si de ceva strazi de acces. Asa ca strazile sunt facute printre case, nu casele pe strazi. Inca n-am reusit sa vad o strada care sa fie complet dreapta pe mai mult de 300 de metri. Toate strazile sunt inguste si intortocheate incat, dupa 20 de minute de mers, iti pierzi orice simt de orientare, mai ales ca soarele se lasa destul de greu vazut printre nori. Cand te afli in autobuz, langa geamul din dreapta si vine un alt autobuz din sens opus, cu siguranta vei schita gestul de a te apleca spre stanga, sa nu te loveasca. 
Casele sunt, in proportie de 90%, construite dupa acelasi proiect. Arata, toate, aproape la fel, deosebirea facand-o doar mici detalii, greu de sesizat la prima vedere. Cred ca, daca vii intr-o seara, beat, acasa, exista mari riscuri sa nimeresti in cu totul alta casa  decat a ta.    
Distantele sunt enorme, mai ales cand vrei sa mergi pe la suprafata. Dar, dezavantajul traficului suprateran este, din plin, compensat de faptul ca poti vedea locurile prin care treci.
Unul dintre cele mai frustrante lucruri mi s-a parut sa vad, de exemplu, de foarte departe, statuia lui Nelson din Trafalgar Square, sa merg pe o strada care parea sa ma duca fix la picioarele Amiralului si sa constat, dupa vreo 200 de metri, ca strada are cu totul alta directie decat a mea. Si mi s-a intamplat nu o data!
Una peste alta, Londra mi se pare, atat cat am reusit sa vad din ea, naucitoare si, mai ales, foarte obositoare. Am mers pe jos kilometri intregi, dar a meritat fiecare pas. Am reusit sa vad schimbarea garzii la Palatul Buckingham, Tower Bridge, Trafalgar Square, Piccadilly Square, St. James Park, Hyde Park, cel faimos pentru oratorii de duminica. 
Mi-am clatit ochii privind (mai mult) vitrinele de pe Oxford Street si Regent Street, vitrine cu bijuterii sau imbracaminte si incaltaminte semnate de marii creatori de moda si ale caror preturi mi-au dat dureri de cap.
Ma pregatesc sufleteste si, mai ales, imi pregatesc picioarele pentru urmatorul obiectiv: Westminster Abbey...daca oi gasi strada care sa ma duca acolo.

Privind inapoi, fara regrete!

Mi-au trebuit mai mult de 50 de ani pana sa iau o decizie radicala!
Cred ca ar fi trebuit s-o fac mai demult...mult mai demult. Am sperat, totusi, ca nu va fi nevoie.
Se spune ca "speranta moare ultima". Eh...a mea a murit.
Am trait aproape 30 de ani in "raiul" comunist. Am ajuns, deci, la un grad de maturitate intelectuala care sa-mi permita sa-i judec plusurile si minusurile.
Nu sunt nostalgica! Lista cu minusuri s-ar intinde pe vreo trei pagini, iar pentru cea cu plusuri, imi ajung degetele de la o mana...si mai raman degete libere.
In vremurile acelea, aveam Prieteni! Prieteni carora nu-mi era frica sa le spun ultimul banc cu Ceausescu/Bula, prieteni care-mi tineau "rand" la paine, la tacamuri, la "acordeoane", la benzina, la..., la...
Eram prieteni care ne ajutam unii pe altii fara sa asteptam nimic in schimb, prieteni fara de care n-as fi putut trece peste o astfel de perioada. Acum, am doar "colegi", care ma judeca dupa gramele de aur pe care (nu) le pun pe mine.
Aflam, atunci, aproape zilnic, despre curajosi sau nebuni care incercau (si, uneori, chiar reuseau) sa paraseasca "raiul" comunist in cele mai bizare moduri cu putinta.
Le admiram curajul, dar nu m-am gandit, atunci, nicio clipa, sa-i urmez. Si nu pentru ca mi-ar fi lipsit indrazneala. Pur si simplu, ma gandeam ca orice regim de felul acela are si un sfarsit. Nimeni nu traieste vesnic, orice tunel are, totusi, un al doilea capat.
Cu toate minusurile acelui sistem, undeva exista o logica a lucrurilor. Sau, macar o inlantuire fireasca.
Am facut facultatea in timpul acela. La sfarsitul facultatii, am primit celebra "repartitie guvernamentala", unde se-agata harta-n cui: la Arbore, in judetul Suceava, familia mea fiind la Braila.
Am gasit, la Arbore, niste oameni extraordinari, cum nici nu credeam ca mai exista. Un an, cat am stat acolo, am fost chiar fericita. Evident, in limitele obisnuite.
Si, a venit "Revolutia". Aveam 28 de ani si o viata inainte. 
Mi-a fost suficient, insa, un an de "capitalism" pentru a-mi pierde orice speranta de normalitate.
Sa fim intelesi: aveam un acoperis, aveam un loc de munca stabil, imi placea ce faceam, dar tunelul "meu" parea sa se lungeasca la nesfarsit.
In primul rand, a inceput (si, din pacate nu da semne sa se termine curand), sarabanda preturilor care cresteau mereu de zece ori mai mult decat salariile. Si, intotdeauna, din motive din cele mai aiuritoare.
Politicul, pe care inainte de '89, il ignoram cu succes, a devenit din ce in ce mai prezent, peste tot, incat nu mai POATE fi ignorat, oricat m-as stradui. 
Logica tinde sa dispara cu desavarsire din orice.
Sistemul pe care il cunosc cel mai bine, cel al educatiei, devine tot mai haotic, cu fiecare ministru care il "pastoreste". Si au fost atatia, in ultimii 25 de ani, ca le-am pierdut, demult, sirul.
Un sistem in care orice reforma isi arata rezultatele in minimum 20 de ani, este, acum, "reformat" din temelii, cam de trei ori pe cincinal. Evident, rezultatele nu se vad sau sunt la fel de haotice ca si sistemul insusi.
Si, ia ghici cine-i de vina? Ministrul? In niciun caz! Profesorii si invatatorii!
Ei sunt vinovati ca elevii nu vin la scoala.
Ei sunt vinovati ca elevii refuza sa invete ceva. Orice.
Ei sunt vinovati ca elevii sunt din ce in ce mai mitocani si mai violenti.
Ei sunt vinovati ca, din salariile lor de mizerie, nu-si pot permite ultimele cuceriri ale tehnicii sau, macar ultimele carti de specialitate, aparute la preturi prohibitive.
Am ajuns sa ne folosim mai mult de jumatate din timpul de munca, plus ore intregi din timpul nostru liber, "intocmind" tot felul de situatii, statistici, rapoarte de tot felul. Nici nu mai conteaza ce faci la catedra; important e sa ai, la zi, tot maldarul de hartoage inutile, pe care nu le va citi nimeni.
Am pus cap la cap toata nebunia asta in care ma zbat de 25 de ani incoace si am luat decizia!
Parasesc sistemul care a facut din mine un birocrat si mi-a luat toata bucuria de a lucra cu copiii.
Parasesc tara in care nu-mi mai gasesc locul si in care nu mai inteleg nimic. Tara in care, ACUM, imi e frica sa mai traiesc.
Plec si nu ma mai uit inapoi.
Stiu foarte bine ca multi ma vor judeca, spunand, cu suficienta, ca, daca plecam toti, cine mai pune pe picioare tara asta? 
Le raspund ca nu mai am nici mijloacele, nici energia necesare pentru apostolat. M-am saturat sa muncesc exclusiv pentru a manca (din cand in cand) si a-mi plati zecile de impozite despre care n-am nici cea mai palida idee in ale cui buzunare ajung. M-am saturat ca, in 26 de ani de munca, sa nu-mi permit decat un singur concediu adevarat; unul in care sa plec pentru cateva zile de acasa si in care sa nu am nicio grija.
Si plec fara sa ma uit inapoi, fara sa-mi fie dor de nimic decat, poate, de fostii mei elevi care vor mai avea de indurat inca vreo 4-5 "reforme" pana se vor fi asezat pe picioarele lor. 

Evaluarea Nationala

De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)