Londra, la pas

Dupa aproape doua luni de cand am spus ca plec, vin si cu primele impresii de pe unde am ajuns.
Ma lupt, la Londra, cu o lume complet diferita de ce am lasat in urma. De fapt, nu ma lupt,ci doar o descopar in fiecare zi, cu uimire, cu surprindere, cu placere si cu teama sa nu ma calce naibii vreo masina din alea toate cu volanul pus anapoda si care circula pe contrasens.
Oamenii sunt foarte politicosi, lucru care pentru cineva care s-a lovit ani de zile de manelistii mitocani care prolifereaza vesel prin Romania, pare de domeniul fantasticului. Cuvintele pe care le-am auzit cel mai des in ultima luna sunt "sorry" (rostit cantat, cu un accent pe o si altul pe y) si "thank you". Daca te poate ajuta cu ceva, englezul o face cu tot entuziasmul; iti arata pe unde sa mergi cand te-ai ratacit, chiar te conduce o bucata de drum, ca sa fie sigur ca nu te pierzi din nou. Asta, insa, pe strada. Nu te va invita in casa lui, nu veti deveni prieteni si nu vei trece prea repede de etapa salutului zilnic atunci cand va intalniti in drum spre metrou.
Primul lucru care mi-a dat batai de cap odata ajunsa la Londra a fost, evident, circulatia pe dos. Nu stiam niciodata de unde vin masinile si in care parte sa ma uit. Inca nu m-am  obisnuit. Trebuie sa ma concentrez intens inainte de a traversa.
Ceea ce m-a frapat la circulatia londoneza este rabdarea si politetea. Se sta in trafic, in liniste (nu cred ca am auzit, de cand sunt aici, mai mult de trei claxoane), se asteapta sa se mai miste coloana cu cinci centimetri, se da prioritate celor care au nevoie, chiar daca, dupa Codul Rutier, nu au prioritate. La trecerile de pietoni fara semafor, faptul ca stai pe marginea trotuarului ii face pe soferi sa opreasca si sa te lase sa treci.
In aceasta luna, am reusit sa merg, cu autobuzul (inclusiv celebrul double-decker), prin cateva zone de interes turistic. De fapt, insusi drumul pana la un obiectiv turistic este, in sine, turism.
Prima impresie este ca, in Londra, fiecare si-a construit casa fix unde l-a taiat capul, dupa care s-a gandit ca, totusi, e nevoie si de ceva strazi de acces. Asa ca strazile sunt facute printre case, nu casele pe strazi. Inca n-am reusit sa vad o strada care sa fie complet dreapta pe mai mult de 300 de metri. Toate strazile sunt inguste si intortocheate incat, dupa 20 de minute de mers, iti pierzi orice simt de orientare, mai ales ca soarele se lasa destul de greu vazut printre nori. Cand te afli in autobuz, langa geamul din dreapta si vine un alt autobuz din sens opus, cu siguranta vei schita gestul de a te apleca spre stanga, sa nu te loveasca. 
Casele sunt, in proportie de 90%, construite dupa acelasi proiect. Arata, toate, aproape la fel, deosebirea facand-o doar mici detalii, greu de sesizat la prima vedere. Cred ca, daca vii intr-o seara, beat, acasa, exista mari riscuri sa nimeresti in cu totul alta casa  decat a ta.    
Distantele sunt enorme, mai ales cand vrei sa mergi pe la suprafata. Dar, dezavantajul traficului suprateran este, din plin, compensat de faptul ca poti vedea locurile prin care treci.
Unul dintre cele mai frustrante lucruri mi s-a parut sa vad, de exemplu, de foarte departe, statuia lui Nelson din Trafalgar Square, sa merg pe o strada care parea sa ma duca fix la picioarele Amiralului si sa constat, dupa vreo 200 de metri, ca strada are cu totul alta directie decat a mea. Si mi s-a intamplat nu o data!
Una peste alta, Londra mi se pare, atat cat am reusit sa vad din ea, naucitoare si, mai ales, foarte obositoare. Am mers pe jos kilometri intregi, dar a meritat fiecare pas. Am reusit sa vad schimbarea garzii la Palatul Buckingham, Tower Bridge, Trafalgar Square, Piccadilly Square, St. James Park, Hyde Park, cel faimos pentru oratorii de duminica. 
Mi-am clatit ochii privind (mai mult) vitrinele de pe Oxford Street si Regent Street, vitrine cu bijuterii sau imbracaminte si incaltaminte semnate de marii creatori de moda si ale caror preturi mi-au dat dureri de cap.
Ma pregatesc sufleteste si, mai ales, imi pregatesc picioarele pentru urmatorul obiectiv: Westminster Abbey...daca oi gasi strada care sa ma duca acolo.

Privind inapoi, fara regrete!

Mi-au trebuit mai mult de 50 de ani pana sa iau o decizie radicala!
Cred ca ar fi trebuit s-o fac mai demult...mult mai demult. Am sperat, totusi, ca nu va fi nevoie.
Se spune ca "speranta moare ultima". Eh...a mea a murit.
Am trait aproape 30 de ani in "raiul" comunist. Am ajuns, deci, la un grad de maturitate intelectuala care sa-mi permita sa-i judec plusurile si minusurile.
Nu sunt nostalgica! Lista cu minusuri s-ar intinde pe vreo trei pagini, iar pentru cea cu plusuri, imi ajung degetele de la o mana...si mai raman degete libere.
In vremurile acelea, aveam Prieteni! Prieteni carora nu-mi era frica sa le spun ultimul banc cu Ceausescu/Bula, prieteni care-mi tineau "rand" la paine, la tacamuri, la "acordeoane", la benzina, la..., la...
Eram prieteni care ne ajutam unii pe altii fara sa asteptam nimic in schimb, prieteni fara de care n-as fi putut trece peste o astfel de perioada. Acum, am doar "colegi", care ma judeca dupa gramele de aur pe care (nu) le pun pe mine.
Aflam, atunci, aproape zilnic, despre curajosi sau nebuni care incercau (si, uneori, chiar reuseau) sa paraseasca "raiul" comunist in cele mai bizare moduri cu putinta.
Le admiram curajul, dar nu m-am gandit, atunci, nicio clipa, sa-i urmez. Si nu pentru ca mi-ar fi lipsit indrazneala. Pur si simplu, ma gandeam ca orice regim de felul acela are si un sfarsit. Nimeni nu traieste vesnic, orice tunel are, totusi, un al doilea capat.
Cu toate minusurile acelui sistem, undeva exista o logica a lucrurilor. Sau, macar o inlantuire fireasca.
Am facut facultatea in timpul acela. La sfarsitul facultatii, am primit celebra "repartitie guvernamentala", unde se-agata harta-n cui: la Arbore, in judetul Suceava, familia mea fiind la Braila.
Am gasit, la Arbore, niste oameni extraordinari, cum nici nu credeam ca mai exista. Un an, cat am stat acolo, am fost chiar fericita. Evident, in limitele obisnuite.
Si, a venit "Revolutia". Aveam 28 de ani si o viata inainte. 
Mi-a fost suficient, insa, un an de "capitalism" pentru a-mi pierde orice speranta de normalitate.
Sa fim intelesi: aveam un acoperis, aveam un loc de munca stabil, imi placea ce faceam, dar tunelul "meu" parea sa se lungeasca la nesfarsit.
In primul rand, a inceput (si, din pacate nu da semne sa se termine curand), sarabanda preturilor care cresteau mereu de zece ori mai mult decat salariile. Si, intotdeauna, din motive din cele mai aiuritoare.
Politicul, pe care inainte de '89, il ignoram cu succes, a devenit din ce in ce mai prezent, peste tot, incat nu mai POATE fi ignorat, oricat m-as stradui. 
Logica tinde sa dispara cu desavarsire din orice.
Sistemul pe care il cunosc cel mai bine, cel al educatiei, devine tot mai haotic, cu fiecare ministru care il "pastoreste". Si au fost atatia, in ultimii 25 de ani, ca le-am pierdut, demult, sirul.
Un sistem in care orice reforma isi arata rezultatele in minimum 20 de ani, este, acum, "reformat" din temelii, cam de trei ori pe cincinal. Evident, rezultatele nu se vad sau sunt la fel de haotice ca si sistemul insusi.
Si, ia ghici cine-i de vina? Ministrul? In niciun caz! Profesorii si invatatorii!
Ei sunt vinovati ca elevii nu vin la scoala.
Ei sunt vinovati ca elevii refuza sa invete ceva. Orice.
Ei sunt vinovati ca elevii sunt din ce in ce mai mitocani si mai violenti.
Ei sunt vinovati ca, din salariile lor de mizerie, nu-si pot permite ultimele cuceriri ale tehnicii sau, macar ultimele carti de specialitate, aparute la preturi prohibitive.
Am ajuns sa ne folosim mai mult de jumatate din timpul de munca, plus ore intregi din timpul nostru liber, "intocmind" tot felul de situatii, statistici, rapoarte de tot felul. Nici nu mai conteaza ce faci la catedra; important e sa ai, la zi, tot maldarul de hartoage inutile, pe care nu le va citi nimeni.
Am pus cap la cap toata nebunia asta in care ma zbat de 25 de ani incoace si am luat decizia!
Parasesc sistemul care a facut din mine un birocrat si mi-a luat toata bucuria de a lucra cu copiii.
Parasesc tara in care nu-mi mai gasesc locul si in care nu mai inteleg nimic. Tara in care, ACUM, imi e frica sa mai traiesc.
Plec si nu ma mai uit inapoi.
Stiu foarte bine ca multi ma vor judeca, spunand, cu suficienta, ca, daca plecam toti, cine mai pune pe picioare tara asta? 
Le raspund ca nu mai am nici mijloacele, nici energia necesare pentru apostolat. M-am saturat sa muncesc exclusiv pentru a manca (din cand in cand) si a-mi plati zecile de impozite despre care n-am nici cea mai palida idee in ale cui buzunare ajung. M-am saturat ca, in 26 de ani de munca, sa nu-mi permit decat un singur concediu adevarat; unul in care sa plec pentru cateva zile de acasa si in care sa nu am nicio grija.
Si plec fara sa ma uit inapoi, fara sa-mi fie dor de nimic decat, poate, de fostii mei elevi care vor mai avea de indurat inca vreo 4-5 "reforme" pana se vor fi asezat pe picioarele lor. 

Evaluarea Nationala

De câţiva ani încoace, examenul sustinut de elevii clasei a VIII-a, la sfârşitul gimnaziului, se numeşte Evaluare Naţională. Eh…s-a mai numit el şi Capacitate, şi Testare Naţională; n-ar fi asta o problemă, având în vedere că ne-am obişnuit deja ca fiecare ministru nou al Educaţiei sa vină cu idei şi formulări noi. Să nu spună lumea că n-a făcut nimic, deh.
Anul acesta, Evaluarea Naţională s-a extins. Chiar foarte mult. Adică, o susţin şi elevii din clasele a II-a, a IV-a şi a VI-a.
In anul şcolar 2012-2013, s-a desfăşurat, doar în câteva şcoli, o pilotare care, se pare, a fost un succes răsunător de vreme ce s-a decis ca experimentul să se generalizeze în anul şcolar 2013-2014.
Aşa cum, din păcate, ne-am obişnuit deja, capetele luminate care au “gândit” această evaluare, au tăiat înainte de a măsura.
Mai întâi, a apărut ideea.  Care a fost transmisă şcolilor, fără a fi însoţită de nişte minime norme de aplicare. Drept pentru care, toată suflarea didactica se întreba cum, unde, cu ce finalitate se va desfăşura respectiva evaluare.
Apoi, a apărut calendarul evaluării, care a fost modificat de două ori intr-o lună şi jumătate.
Într-un final, au apărut nişte modele de teste care au pus capac.
Şi, iată că primii elevi, cei din clasa a IV-a, au susţinut Evaluarea.
În cele două zile in care s-a desfăşurat testarea,  cadrele didactice implicate a trebuit să fie prezente în şcoli, la ora 5 dimineaţă. O oră care pune mari probleme celor care, neavând maşină personală, folosesc transportul în comun (inexistent, la acea oră, nici măcar in oraşe, pentru că la navetişti nu s-a gândit nimeni).
Apoi, odată obţinut subiectul (aplicaţie, internet, parolă, secretizare maximă), a urmat procesul de multiplicare. Adică, 11 pagini pentru fiecare elev. Un mic roman. De fapt, DOUĂ mici romane, pentru că testarea s-a desfăşurat pe numere, pentru a-i împiedica pe micuţi să copieze.
(Oare de ce nu se desfăşoară la fel si Evaluarea de la sfârşitul clasei a VIII-a, a cărei miză este sensibil mai mare?)
Subiectele de la limba româna au început cu texte lungi de două pagini care, la acest nivel, oricât ar fi elevii de buni cititori, tot pun probleme. Având în vedere ca proba se desfăşura în 60 de minute, din start, cam 10-15 minute s-au dus cu cititul.
Au urmat cele 9 pagini de întrebări, unele tip grilă, altele cu răspuns deschis, pe marginea textului citit.
Trebuie mult antrenament pentru a nu mai fi nevoit să citeşti încă de 3-4 ori textul înainte de a răspunde la întrebări. Copiii de clasa a IV-a nu au acest antrenament. Ei nu reuşesc să găsească, citind “pe digonală” exact fragmentul la care îi trimite întrebarea.
O altă problemă s-a dovedit a fi (nimic nou sub soare) formularea. S-au folosit cuvinte care nu pot exista in vocabularul unui copil de 9-10 ani.
Cuvintele “sfidare” şi “criteriu” sunt doar două exemple. Unul apare în testul de la limba română, celălalt, la matematică.
Multe dintre enunţuri erau lungi, îmbârligate, astfel încât trebuia să fie citite de două-trei ori pentru a fi înţelese cu exactitate.
Una peste alta, subiectele au pus accent pe gândire logică, pe perspicacitate, pe imaginaţie, în condiţiile in care, în ciuda multiplelor experimente, învăţământul românesc se mai bazează, încă, pe informaţie.
Urmeză testele pentru clasele a II-a şi a VI-a. Probabil, la fel de stufoase, dacă ar fi să ne luăm după modelele publicate.
Sistemul de corectare este, şi el, o noutate. Nu există punctaj sau note, ci doar nişte coduri care se scriu sub fiecare răspuns.
La sfârşit, trebuie făcută o analiză INDIVIDUALĂ a lucrărilor, arătând ficărui elev ce a greşit. O muncă foarte laborioasă pentru profesorii sau învăţătorii implicaţi, la sfârşitul anului şcolar, când, oricum, zecile de situaţii şi statistici dublează timpul de lucru, adăugându-i nişte ore suplimentare care NU sunt plătite.
Iar ideea de a elabora un plan de intervenţie personalizat, pentru fiecare elev, devine cireaşa de pe tort.
Admiţând ca TOATE aceste planuri vor fi elaborate în timpul limitat avut la dispoziţie, îşi imaginează cineva (în afară de cei din Minister care sunt complet rupţi de realitate) că se va putea lucra, individual, într-o clasă cu 25-30 de elevi? O clasă în care, de multe ori, există şi elevi cu CES (cerinţe educative speciale), pentru care deja au fost elaborate astfel de planuri.
Ca de obicei, ne tot uităm în ograda vecinilor, căutăm modele ideale, fără să ţinem seama de TOATE datele problemei. E foarte greu să implementezi modelul norvegian pe baza materială mioritică. Faptul că există câteva şcoli foarte bine dotate cu bază materiala nu este (incă) o regulă, ci o excepţie.
Când în trei sferturi dintre şcoli, internetul este la mâna intemperiilor, elevii vin, iarna, în tenişi, materialele auxiliare sunt scumpe şi, de multe ori, neadaptate programei şcolare, când tabla, creta şi manualul (cam vechi, rupt şi cu pagini lipsă) sunt principalele mijloace de învăţământ, la îndemâna tuturor, e cam greu să aplici acele modele ideale. Modele apărute după ani întregi de stabilitate a sistemului, ani în care nu s-au făcut nenumărate schimbări de fond şi formă.
Educaţia este un domeniu în care efectele se văd abia după două-trei generaţii. Este un domeniu în care nu poţi schimba tot sistemul peste noapte şi să te aştepţi ca, a doua zi, să apară şi rezultatele.
Sunt convinsă ca, şi această Evaluare Naţională, va fi perfecţionată în timp (cum se întâmplă si cu proiectul “Şcoala altfel”), prin munca profesorilor si învăţătorilor implicaţi. Munca aceea care le pare celor din Minister mult prea puţină şi uşoară pentru cât este plătită, motiv pentru care li se tot inventează noi şi noi sarcini de serviciu.
(Publicat pe www.PresaLibera.net)

Da' eu...cu cine votez?

In ultimii 25 de ani, am avut nenumarate ocazii de a vota. Orice. Primari, deputati, senatori, presedinti, mai nou, europarlamentari. Ca sa nu mai punem la socoteala si cate un referendum, din cand in cand, asa...ca sa nu ne iesim din mana.
Imi amintesc de cele cateva dati cand am votat, inainte de '89. 
Cand era un singur partid si nu se punea stampila, ci, cu un creion legat cu sfoara in cabina de vot, incercuiai un nume. Vorba vine.
Ca si daca incercuiai, si daca nu, tot "iesea" cine trebuia. Creionul ala, insa, iti dadea posibilitatea ca, anonim, sa scrii pe buletinul de vot tot ce te durea. Si chiar era mult prea mic buletinul pentru toate durerile.
In orice caz, daca ar fi adunat cineva intr-o carte toate mesajele gasite pe buletinele de vot, ar fi iesit un best-seller de toata frumusetea.
Nici atunci, votul nu era obligatoriu dar, daca nu ajungeai pana-n pranz la sectia de votare, veneau unii de-ti bateau in usa si te intrebau de ce si cand te duci sa votezi. Asa incat, chiar daca anulai buletinul pentru ca stiai ca si cu votul tau, si fara el, tot aia era, mergeai, constiincios sa-ti faci "datoria cetateneasca".
Acum, votul nu mai e o datorie, ci un drept. Un drept pentru care unii au murit in '89.
Un drept pe care, din pacate, din ce in ce mai putini romani aleg sa si-l exercite.
Pe la primele alegeri din anii '90, prezenta era mare. In virtutea inertiei pe de o parte si in virtutea unor sperante si asteptari pe de alta.
Mai tarziu, insa, din ce in ce mai putini alegatori aleg sa-si exercite acest drept, sub diferite pretexte.
Am obosit tot auzind celebrul si eternul "nu ma duc; n-am pe cine vota". E cel mai patetic pretext cu putinta. 
In fond, votul nu trebuie, obligatoriu, sa impinga pe cineva intr-o functie. Poate si sa impiedice pe altcineva sa ajunga in acea functie. Sau poate sa nu faca nici una, nici alta; poate fi anulat.
In ultima vreme, pare a fi o dovada de mare cultura absenteismul de la vot. Am auzit pe multi declarand cu zdrobitor dispret si cu inalta superioritate ca nu voteaza pentru ca nimeni si nimic nu-i convinge. 
In schimb, tot pe ei ii aud, dupa 6-7-8 luni de la alegerile la care n-au participat, injurand din rarunchi pe cei care ii (ne) conduc.
Si stau si ma intreb: cu ce drept injura? N-au avut nicio opinie. I-au lasat pe altii (plebea, deh...neamul de la sapa) sa decida pentru ei, dar injura.
Eu cred ca n-au niciun drept. 
Cred ca doar cei care voteaza, indiferent cum, au dreptul sa se planga sau sa fie multumiti; ei macar au o opinie. Buna-rea...e o opinie pe care si-au exprimat-o. Si care le da dreptul sa injure sau sa-si dea palme. 
Am votat, pana acum, de nenumarate ori, negativ. Sau am ales raul cel mai mic. Dar am votat. Am avut o opinie si cred ca toti ar trebui sa avem opinii. Toti ar trebui sa ne gandim putin mai departe de gardul curtii si de varful nasului. 
De 25 de ani, toti vrem schimbare. Cum sa avem schimbare daca nu votam?
Votul nostru poate fi si o sanctiune (cum s-a vazut la Parlamentare, in 2012 si acum, la europarlamentare). Daca aplicam sanctiuni cu suficienta consecventa, pana la urma tot se va misca ceva pe plan politic. 
Dar nu ne putem astepta ca schimbarile sa apara maine. E chiar asa de greu sa votam azi pentru viata copiilor sau a nepotilor nostri?
Ne tot uitam peste gardul vecinilor. Ne tot comparam cu tari in care democratia e la ea acasa, fara intreruperi, de cateva sute de ani. Cat sa fii de idiot incat sa-ti imaginezi ca poti recupera, in cateva zeci de ani, un grad de civilizatie construit si mentinut cateva sute?
Democratia nu se poate face in dulcele spirit mioritic; stand si asteptand, cu resemnare, sa cada drobul de sare.


 

Catre Bruxelles, aproape descult!

Un candidat pentru un fotoliu in parlamentul European isi face o campanie electorala cum Romania n-a mai vazut pana acum. Si, tare ma tem ca nici n-o sa mai vada prea curand.
Mircea Diaconu este unul dintre cei mai iubiti actori romani si, in acelasi timp, un om de o modestie rara.
L-am vazut -pana azi- de nenumarate ori la cinematograf, in filme de neuitat, la televizor, tot ca actor, dar si in calitate de politician (mai mult sau mai putin compatibil). Impresia a fost, intotdeauna, aceeasi: un om care isi face, constiincios treaba, oricare ar fi ea, plin de bun-simt si foarte modest.
Dupa 30 de ani de comunism si inca vreo 25 de "capitalism", insa, mi-am pierdut increderea in ce se vede pe la televizor, asa ca, auzind de campania atipica, am zis ca trebuie sa vad cu ochii mei si sa aud cu urechile mele, ca, altfel...Toma Necredinciosul scrie pe mine.
Astfel ca, intr-o zi de mai, nesperat de insorita si calda, am purces la intalnirea, absolut informala, cu cel pe care parca l-as vota pentru Bruxelles.
In primul rand, m-a izbit punctualitatea de ceas elvetian; ora 13 a fost exact ora 13, nu si 5, nu si un sfert.
Locul...un parc linistit din centrul vechi al orasului, in umbra unui ceas istoric, devenit, alaturi de Dunare, emblematic.
Omul, exact asa cum il stiam de la televizor, deschis, spiritual, inteligent, modest, fara aere de vedeta, fara sa arate oboseala celor doua saptamani de bantuit prin toata tara la volanul unei masini trecute binisor de prima tinerete.
In mijlocul unui grup nu foarte numeros, din pacate, dar entuziast si, mai ales, civilizat, nu a avut nicio problema sa lege conversatia. Chiar cu niste oameni necunoscuti, pe care-i vedea pentru prima si, probabil, pentru ultima oara.
Mircea Diaconu are un discurs coerent si placut, nu raspunde niciunei provocari, ocolindu-le cu multa eleganta. Nu arunca noroi, nu vorbeste de rau "concurenta".
S-a fotografiat, zambind placut, cu oricine a vrut o amintire.
A evocat, cu licar in ochi, amintiri dunarene populate de Fanus Neagu si Ion Baiesu.
De fapt, prin unicitatea sa, seamana cu un mac intr-un lan de grau copt. In peisajul politic post-decembrist nu cred sa mai fi existat un astfel de candidat.
E un om care s-a luptat, de unul singur, cu un sistem stramb si a invins.
Un om care, parca dintr-o joaca, s-a decis sa demonstreze ca se poate si altfel si cred ca a reusit.
Un elefant alb in mijlocul mocirlei politice romanesti, doldora de candidati mai mult sau mai putin obscuri, care isi fac o campanie zgomotoasa, manelistica, pompieristica, in stil americano-mioritic.
Poate ca, dupa un astfel de exemplu, vor mai aparea, pe ici-pe colo, prin peisajul politic romanesc, astfel de oameni, ca mare nevoie avem!
Oameni de langa oameni, oameni care traverseaza o tara intreaga, in lung si-n lat, fara girofar, fara escorta, fara alta trambita decat Facebook-ul.
Cred ca, pentru prima data din decembre '89 incoace, nu voi mai vota negativ; de data asta, chiar AM cu cine sa votez. 

 

Mitocania puterii sau...puterea mitocaniei!

Mitocania romaneasca e (aproape) celebra!
Vorbim toata ziua de cocalarii care-si etaleaza "cunostintele" vaste de limba romana cu nenumaratele ei sensuri. Suntem siliti sa-i auzim pe strada, in autobuz, fara sa putem face ceva impotriva lor. Nu de alta, dar sunt foarte vocali si bine organizati. Avem, insa, avantajul ca, in caminul nostru, nu suntem obligati sa-i suportam. Acasa, se presupune ca suntem intr-un mediu prietenos, in care ne simtim in largul nostru.
Din cauza cocalarilor care ne violenteaza auzul, avem chiar si pretentii...De la altii!
Prostii de noi!
Cum sa ai pretentia ca Presedintele tarii sa se exprime urban si, mai ales, oportun?
Cum sa ai pretentia ca el sa te reprezinte, chiar daca NU l-ai votat?
Cum sa ai pretentia sa-si tina gura (cum, probabil, il tot sfatuiesc, degeaba, consilierii)?
Aflat la capatul de final a zece ani de mandat, Basescu pare, din ce in ce mai mult, un animal ranit, poate chiar turbat, care ataca fara nicio urma de logica.
Poate ca multi dintre noi ne asteptam la acest gen de iesiri, inca de cand, in campanie electorala, facea referiri la sotia moarta a unui contracandidat.
Acum, face referiri la sotul mort al unei senatoare.
Nimic nou sub soare.
De altfel, demult nu mai am asteptari de la Presedinte (pe care nu-l consider al meu), ca sa ma mai surprinda.
Si totusi...Mitocania de care da dovada ma face sa ma gandesc, numeric, la cocalarii romani. Adica, la aia care l-au pus acolo unde e si de unde nu se da dus nici de Constitutie, nici de bunul simt elementar. Ca, de educatie, nu ma leg...e clar ca n-are!
Faptul ca poate sa vorbeasca din spatele unui pupitru si din fata unor steaguri, nu scuza, in niciun fel, mitocania groasa cu care ne improasca aproape zilnic.
In cei zece ani de cand tot fac AMR-ul, m-am intrebat, pe rand, cum poate un Presedinte sa-si urasca propriul popor!
Cum poate sa nu-si dea seama ca, in cercurile internationale, ar avea mai mult succes daca ar duce o tava cu pahare de sampanie?
Cum poate sa jigneasca, sa improaste cu noroi, oameni care nu au nimic sa-si reproseze si, mai mult, carora NIMENI nu le poate reprosa nimic? Vezi mitocanul vs. Arafat.
Cum poate sa intoarca, in mod constant si cu incapatanare, categorii sociale impotriva altor categorii sociale?
Si intrebarile ar putea continua la nesfarsit!
Iar acum, stau si ma intreb: puterea l-a facut mitocan, sau mitocania l-a adus la putere?
In primul caz, imi amintesc de o vorba a cuiva pe care l-am pretuit mai presus decat orice: "daca vrei sa scapi de un prost, avanseaza-l!"
In al doilea caz, ma tem ca suntem un popor dement, lipsit de orice simt civic, daca am putut sa tinem, timp de DOUA mandate, un astfel de mitocan (si alcoolic pe deasupra), in fruntea tarii. adica sa NE REPREZINTE!

Campanie electorala avant la lettre!

Nu ca ar fi vremea, dar campania electorala a inceput deja!
De fapt, nici nu se stie prea bine pentru care alegeri se face, dar...se face! Sa fie...Sa se gaseasca...
Si, ca in fiecare campanie electorala din ultimii 25 de ani, e o adevarata bogatie...de dude si de lovituri cu stangu-n dreptu'.
Ca de obicei, la potou, ajunge detasat, mica Elena pe care se pare ca maternitatea a prostit-o si mai rau. Daca asa ceva ar fi posibil.
Nu prea stie bine in ce partid mai e, desi n-a schimbat (inca) decat doua.
Nu prea stie unde are si DACA mai are cabinet de europarlamentar...(doamne! Ce cuvant lung si intortocheat!).
Face, cu surle si trambite, aliante cu persoane absolut nefrecventabile. Ultima si cea mai calda fiind alianta (cu speranta de 60 000 de voturi) cu conlocuitorii condusi de un Cioaba...nu stiu prea bine care si nici nu are importanta.
De altfel, daca nu erau suficiente dudele micutei, Cioaba a dat si el una. Mare de tot!
Adica el spera ca, prin aceasta alianta, sa poata "negocia" niste locuri de primari, consilieri judeteni si deputati pentru etnicii sai.
Nu, pe bune!? 
Sa-i spuna cineva ipochimenului ca astea, TOATE, sunt functii eligibile si nu negociabile. Poate negocia, cel mult, aranjarea etnicilor pe ceva liste cu mere in cap, in anumite zone unde, poate ar avea sanse sa "prinda" postul dorit. In rest...va fi la mana alegatorilor.
Ca sa nu mai spun ca, pana la alegerile locale si generale, mai sunt doi ani buni, in care aliantele se mai pot face si desface de enspe mii de ori!
Astept, iar, cu nerabdare, lista candidatilor la Europarlamentare, sa vad ce specimene mai ajung si tura asta, la Bruxelles. Ca alea de tura trecuta ne-au iesit pe nas.
Si, ultima duda pe care am auzit-o, vine nu de la alti analfabeti ci de la insasi conducerea PNL (ce-a mai ramas din ea).
Dupa ce l-au scos pe Mircea Diaconu de pe liste, ca sa nu se puna rau cu Horia Georgescu, acum declara ca spera ca, dupa ce va ajunge la Bruxelles, ca INDEPENDENT, Diaconu sa se inscrie in grupul liberal. Adica...adio, dar raman cu tine!
Acum numar zilele pana la startul oficial al campaniei pentru europarlamentare, ca sa ma mai distrez si eu un pic.
Nu de alta, dar n-am mai vazut demult o comedie spumoasa!
Pupat toti Peata Endependenti!!!

IRS-ul mioritic

Imi place noul Ministru de Finante!
E o fatuca scolita la Harvard, abia coborata din avionul de Washington, care inca mai traieste dupa fusul orar al Licuriciului.
Ca oamenii politici sa dea "dude" prin definitie, ne-am obisnuit deja.
Facand o paranteza: m-a uns la suflet Mircea Badea, deunazi, cand i-a explicat, in direct, lui Tariceanu, cam cum se foloseste pronumele relativ "care" in acuzativ. Am inchis paranteza.
La o saptamana de la avortarea (ca nastere nu pot sa-i spun) ultimului guvern, fatuca de la Finante a dat si duda: "impozite prietenoase".
Mie mi se pare o contradictie in termeni. Mai ales in cazul romanilor care platesc cele mai multe impozite din Uniunea Republicilor Sovietice Europene (URSE).
Fatuca scolita la Harvard si cu practica facuta la IRS nu e deloc preocupata de faptul ca jumatate din venitul REAL al romanului se duce pe impozite si taxe.
Nu e deloc preocupata de drumul pe care il iau aceste impozite si taxe.
O doare fix in pix de povara pe care o cara in spinare orice roman care plateste impozite pe aproape orice, plateste facturi la nivel URSE, dar care castiga un salariu cam cat un ajutor de somaj din aceeasi URSE.
Pe ea o roade grija de cat e de complicata plata online a impozitelor. 
( Ma intreb ce procent de romani plateste online)
Si ii dau lacrimile de mila romanilor care stau la cozi interminabile ca sa plateasca impozite.
Si ii mai dau lacrimile cand isi aminteste de biata batrana care vinde 5 capatani de usturoi, la colt de strada.
Hei!!! Papusica!!! Daca "biata batrana" nu ar avea pensia de mizerie impozitata, poate si-ar plimba nepotii in parc!!!
Poate s-o gasi cineva s-o trezeasca pe fatuca! Sa-i spuna ca aici suntem in Romania, nu in Licuricia.
Poate ii explica cineva ca eu, platitor de jdemii de impozite, vreau sa stiu EXACT unde se duce fiecare leu pe care il dau statului luand de la gura copilului meu, neglijandu-mi sanatatea pentru ca nu-mi permit sa cumpar medicamente, petrecandu-mi vacanta in casa si in parcul de peste drum, pentru ca nu-mi pot permite nici macar un bilet de tren spre o destinatie de vacanta, necum un sejur.
Si as avea o intrebare pentru fatuca.
Cam ce invart parintii domniei sale de si-au permis sa-si tina copilul la studii la Harvard? Ca si eu am un copil inteligent, dar din salariul meu de profesor abia daca reusesc sa-l tin la o facultate din Romania.

Miscarea browniana

De vreo doua saptamani incoace, tribulatiile politicii romanesti au reusit sa-mi dezgroape din memorie lectiile de fizica de acum peste 30 de ani.
Astfel, mi-am amintit de miscarea browniana, o miscare haotica a unor molecule lovite, din toate partile, de alte molecule.
Sa fie, oare, astenia de primavara?
Sa fie, oare, apropierea alegerilor europarlamentare?
Sa fie, oare, ceva mai indepartatele prezidentiale?
Cert e ca, dintr-o data si, mai ales, haotic, partidele se despart si se divid, diverse personaje bantuie bezmetice din dreapta in stanga si inapoi ca un manunchi de bile de biliard dupa prima lovitura de tac.
Si stau si ma intreb, cum de a devenit, dintr-odata, ciolanul asa de tentant incat sar toti pe el, din toate partile.
Toata miscarea asta browniana a reusit numai sa creeze o criza in guvern si confuzie in mintea alegatorilor.
Lupta orgoliilor si a titlurilor a devenit block-buster si, daca din punctul de vedere al alegatorului nu ar fi atat de contrarianta, ar fi de-a dreptul ridicola.
In 2012, trei sferturi din electorat a votat, negativ sau nu, ceva. Acum, acel ceva se divide, se dilueaza, devine nereprezentativ pentru cei care l-au impins acolo, sus, in fruntea mesei.
Iar ca tacamul sa fie complet, din toata harababura creata, castiga fix cine nu trebuie: UDMR.
Taman cand erau si ei, in sfarsit, in opozitie, in ultimii 20 de ani, acum iar ne pricopsim cu ei la guvernare. Cu ei si, mai ales, cu pretentiile lor nemasurate.
Au intrat, ca de obicei, in Parlament, pe usa din dos, la limita pragului de 5%. Am, insa, impresia ca vor mai mult decat 5% din ministere.
Cum naiba, acum doi ani, la Referendumul de demitere au stat in casa cand puteau sa incline balanta, iar acum sunt chemati alaturi de cei pe care i-au fentat atunci?
Stiam eu demult ca politica e o curva.
Dar pana si curvele au onoarea lor; politicienii, nu.
 

Divort in stil...mioritic

Gata! S-a terminat luna de miere! USL divorteaza. Sau PNL divorteaza...Ce mai conteaza cine?
Chestia e ca se comporta toti ca niste copii care isi strica unul altuia jucariile.
Mai ramane sa auzim celebrul "Tanti mama lu' Victor!!!"
De doua saptamani, copresedintii se invart ca niste cocosi unul in jurul altuia, se stropsesc unul la altul, se acuza, se apara, isi cauta aliati si-si inventeaza dusmani.
Si au reusit sa creeze o asemenea harababura ca nimeni nu mai intelege nimic.
Si, cand spun "nimeni", ma refer la alegatorul care, in decembrie 2012, a pus stampila pe o caseta de la care spera ceva.
Chiar daca multi dintre noi am votat negativ, am facut-o tot in speranta ca ceva va incepe sa functioneze normal.
In primii ani de dupa '89, se dadea vina pe "greaua mostenire". 
Acum, la 24 de ani dupa '89, pe ce mai dam vina?
Ne agatam de niste ineptii, aparute de te miri unde si, daca nu ajungem la o intelegere, asa cum vrem NOI, ne luam carpele si papusile si plecam.
Mi se pare pur si simplu halucinanta ideea cu jdemii de vice-prim ministri. 
Cui ii folosesc ei? De unde ideea asta asa...deodata?
Guvernul ar deveni un fel de copil cu mai multe moase.
Da bine la CV sa scrie ca, timp de 2-3-4 luni ai fost vice-prim ministru? Mai sare in sus pensia cu 200-300 de lei?
Exact incepuse sa se contureze ideea (care prinde de sute de ani prin alte tari) a doua mari partide, unul de centru-stanga si unul mai de dreapta, care ar fi putut alterna la guvernare. 
In SUA si in Marea Britanie functioneaza! Si nu numai la ei.
De-a lungul istoriei, tara asta a fost calcata si faramitata de nenumarate ori. Chiar nu invatam nimic din istorie?
E asa de greu de inteles ca, impartindu-ne in cincizeci de partidulete, nu vom putea realiza decat un haos perpetuu?
Chiar a mai ramas asa de multa carne pe ciolan incat sa intindem de el din toate partile? Nu e mai comod sa apucam, unul de-un capat si altul de celalalt? Daca tot ne batem pe ciolan!
Nu ca mi-as fi facut vreodata prea mari iluzii in privinta longevitatii unei astfel de aliante.
De la inceput mi s-a parut un fel de struto-camila fortata sa inghesuie trei capete sub o singura palarie, prea mica si pentru unul singur. Trei partide cu trei linii atat de diferite nu puteau convietui prea mult.
Problema e ca n-au reusit sa-si indeplineasca promisiunile facute celor care le-au suit acolo.
Isi arunca peste balcon lenjeria murdara, in drum, fara sa bage de seama ca de undeva, de la etajul de deasupra, cineva ii priveste cu un singur ochi in care sclipeste satisfactia.
Mai copii, nu mai bine va strangeti voi jucariile, frumos, si mergeti la culcare? Ca s-a facut tarziu!

Road to the Oscar, 2014! (Spoiler alert!)

De ceva ani incoace, nu mi-a trecut damblaua de a vedea cat mai multe dintre filmele cu nominalizari la Oscar, indiferent de categoria nominalizarii.
Evident, ma refer la Oscarurile "majore": cel mai bun film, roluri principale/secundare.
Pana acum, dintre nominalizarile de anul asta, am vazut deja cateva si mai am inca vreo trei de vazut.
12 Years a Slave: actiune predictibila, fara mari surprize, decat, poate, cea facuta de Chiwetel Ejiofor in rolul principal. Un rol greu, jucat cu mult talent. Dupa Django Unchained de anul trecut, cam greu sa ma mai impresioneze ceva pe aceasta tema.
Gravity: un film aproape fara actiune, dar care m-a tinut cu sufletul la gura din cateva motive. Unul ar fi impresia extraordinara pe care ti-o da un film aproape integral in slow-motion. Un altul ar fi curiozitatea de a vedea o actrita de filme B (cu indulgenta) "tinand" un film intreg. Surpriza a fost ca a si reusit! Din pacate, nu-mi pot alunga din minte, cu niciun chip, zambetul continuu pe care mi l-a provocat ideea de a prezenta spatiul cosmic sub forma unui cartier in care, daca nu ai zahar de o cafea, dai o fuga pana la vecinul Sputnik iar daca respectivul nu e acasa, la doua cvartale mai incolo, pe stanga, in Cartierul Chinezesc, imposibil sa nu gasesti ce-ti trebuie. Chiar si cu eticheta scrisa in limba chineza, zaharul e tot zahar.
Dallas Buyers Club: dupa multe filme pe acelasi subiect (bolnavii de SIDA/infectatii cu HIV), acesta mi s-a parut deosebit. Poate pentru ca, traind in Romania si cunoscand sistemul medical de aici, am avut tot timpul o senzatie de déjà-vu. Un rol exceptional face Matthew McConaughey care sufera o schimbare dramatica de la redneck-ul mitocan din primele minute, numai muschi si sex, pana la epava, cu 40 kg mai usoara, de la sfarsit.
Nebraska: un film alb-negru, ca o piesa de Henrik Ibsen, in care decorul aproape ca nu mai are nicio importanta, fiind strivit de jocul magistral al actorilor. Din pacate, nu cred sa fie genul care sa ia Oscarul cel mare, nefiind genul de film ale carui incasari sa arunce in aer box-office-ul.
Captain Phillips: eh...uite un film pe placul americanului mijlociu, care se lupta sa-si plateasca ipoteca, sa-si trimita progenitura la colegiu si sa aiba doua masini in garaj. O mica armata navala si aeriana se pune in miscare pentru a scoate din mainile piratilor (deja mai celebri decat Nelson) somalezi pe capitanul unui vas obscur si ruginit care cara ajutoare umanitare in Africa. In mod ciudat, nu pentru Somalia. Tom Hanks si-a mai spalat din pacate (sau, poate Codul lui DaVinci a fost un film prost), dar nici macar el nu reuseste sa salveze un film propagandistic de care Goebbles ar fi fost foarte mandru. Un film, insa, foarte util, mai ales la o luna de la celebrul accident aviatic din Apuseni, ca sa vedem si noi cam cum se mobilizeaza lumea sa gaseasca/salveze UN om, in mijlocul oceanului. Un excelent film didactic.
August Osage County: ca si Nebraska, nu va sparge box-office-ul, dar va ramane intiparit in inima cinefililor prin prestatiile absolut magnifice ale lui Meryl Streep si Juliei Roberts. Meryl Streep ne-a obisnuit deja cu roluri jucate intr-un mod care te face sa nu o uiti niciodata, nici chiar daca ar aparea timp de doar 5 minute intr-un film. Julia Roberts, la care ne gandim mai toti ca la o "pretty woman", face, si ea, un rol secundar exceptional. De altfel, ambele actrite sunt nominalizate si sper din tot sufletul ca macar un Oscar sa ajunga la una dintre ele.
The Wolf of Wall Street: ultimul in lista mea pentru simplul motiv ca n-am reusit sa-l vad. Nu ca nu mi-as fi dat toata silinta; am rezistat, eroic, vreo 40 de minute, dupa care am conchis ca n-am omorat pe nimeni, deci nu merit o astfel de pedeapsa. Din pacate, desi m-am straduit din rasputeri, nu reusesc sa-i gasesc nicio calitate artistica lui Leonardo Di Caprio, in afara de prestatia onesta (dar atat) din Django Unchained. Este unul dintre putinele filme pe care am inceput sa le vad si nu le-am mai putut continua; in general, vad filmele si citesc cartile cap-coada. Asta, in cazul in care nu mi se par mult prea idioate incat sa-mi pierd timpul.
Mai am de vazut vreo trei filme, dar, cred ca deja am o impresie clara asupra viitoarelor premii.
Cum nu sunt fan al pariurilor, nu ma pronunt; ierarhia e strict pentru sufletul meu si, indiferent de parerea criticilor americani, parerea mea nu se va schimba.
Am, deci, in minte, doua clasamente: al meu personal si al Academiei de Film. Numai ca nu prea "bat". 

Jocurile Olimpice Soci-aliste

De vreo 40 de ani incoace, urmaresc, uneori mai interesata, alteori mai putin, Jocurile Olimpice. Si pe cele de vara si, mai ales, pe cele de iarna.
Intotdeauna le-am asteptat cu placere, avand sporturi preferate, pe care le urmaream, uneori, cu mari sacrificii de somn, Olimpiadele desfasurandu-se pe meleaguri ale caror fus orar imi dadea somnul peste cap.
Nu stiu de ce, de data asta, cand competitiile se desfasoara la ore "civilizate" pentru mine, interesul meu tinde, vertiginos, spre 0 absolut.
Ca orice persoana cu oarecari cunostinte de geografie si istorie, stiam ca Soci e o statiune, mai degraba estivala, pe malul Marii Negre, situata la o latitudine apropiata de cea a Mangaliei noastre, dar mai la est, evident. Stiam, de asemenea, ca e (si nu de azi-de ieri) un fel de Vale a Loarei ruseasca; tot Who's who-ul rusesc si, mai apoi sovietic isi are vile, vilute, vilisoare si case de vacanta la Soci.
Una peste alta, nu-mi imaginez absolut deloc Soci inzapezit si populat cu schiori, patinatori, hocheisti, snowboard-eri si jucatori de curling.
Lasand la o parte secretomania specifica regimului Putin, din putinele imagini care au "transpirat" de la locul desfasurarii evenimentului, am ramas cu senzatia de "afara-i vopsit gardul si-nauntru, leopardul".
Toate constructiile alea facute in mare graba imi amintesc de celebrele aerodromuri de carton din jurul Doverului, din timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial, cand geniul englezilor construise, din butaforie, o armata intreaga pe care nemtii o asteptau la Calais.
Totul pare facut in pripa, cu cheltuieli imense si cu perspective sumbre.
Tot evenimentul mi se pare un fel de "cronica unei morti anuntate". Incerc sa-mi imaginez toata infrastructura aia megalomaniaca peste 3-4-5 luni, sau peste un an, gazduind, in ce va mai ramane in picioare, competitii de juniori mici si de amatori care vor sa mai dea jos din burti.
Desi nu se mai pune problema boicotului de la JO de vara de la Moscova, din 1980, sau, macar boicotul nu e chiar oficial, nu suntem, totusi, prea departe.
Totul pare sa mearga pe dos, toata lumea se uita peste umar, teama de atentate teroriste e vie si prezenta.
Am trait aproape 30 de ani in regimul lui Ceausescu.
Am impresia ca sunt in mijlocul unui cosmar in care doar personajul principal e altul: Putin.
Nu pot decat sa sper ca evenimentul se va desfasura cat de cat in bune conditii. Ca nu vor fi ostateci sau victime. Ca spiritul olimpic va prevala asupra intereselor politice.
Daca nu.....scapa cine poate!

Aruncarea pisicii - sport olimpic!

Propun ca aruncarea pisicii sa devina sport olimpic, mai ales ca ar fi, dupa cate stiu, singurul sport care ar putea figura atat in programul JO de vara cat si in al JO de iarna.
Iata ca au trecut mai bine de doua saptamani de la celebrul accident aviatic si biata pisica tot mai zboara peste garduri.
Si sunt o gramada de curti prin care aterizeaza.
Ar fi cam asa:
-Curtea A: serviciul 112;
-Curtea B: STS;
-Curtea C: ROMATSA;
-Curtea D: ISU Alba;
-Curtea E: ISU Cluj;
-Curtea F: pilotul Iovan;
-Curtea G: supravietuitorii.
De mai bine de doua saptamani, pisica zboara, bezmetica, de la o curte la alta, peste garduri de proceduri, instructiuni si competente, garduri care, dupa fiecare aruncare a pisicii, se mai inalta cate putin. Pana cand cineva nu va mai reusi sa trimita pisica, deja ametita rau, PESTE gard si ea se va lovi DE gard, ajungand, sub forma de cadavru insangerat, inapoi in bratele aruncatorului.
Fiecare aruncator de pisica se spala repede pe maini, dand explicatii care de care mai fanteziste si mai aiuritoare.
Ba ca STS nu poate localiza decat telefoanele fixe. Cred ca le localizeaza dupa stratul de praf depus pe ele, ca cine naiba le mai foloseste? Mai-mai ca-mi vine sa mai adaug si curtea H: Romtelecomul.
Ba ca supravietuitorii nu au trimis coordonatele corecte. De parca erau aia obligati sa aiba smartphone-uri dotate cu toate aplicatiile posibile si, in starea de soc in care erau dupa un astfel de accident, sa mai fie si capabili sa foloseasca, la capacitate maxima, sus-numitele aplicatii.
Ba ca, undeva, o institutie dotata cu aparatura ultimul racnet (vezi curtile A,B,C,D,E), nu stia sa transforme niste coordonate zecimale in grade, minute si secunde. Google stie!!!
Ba ca ariile de competenta erau al dracului de departe unele de altele, de nu stia stanga ce face dreapta.
Si ar mai fi multe de spus.
Singura curte in care  pisica nu a ajuns inca (dar se apropie vertiginos), e curtea G.
Nu de alta, dar, daca nu putem sa dam vina pe mort, macar s-o dam pe supravietuitori.
Pe aia care au indraznit sa se tina in viata unii pe altii (atat cat au putut), sa comunice ore in sir cu tot felul de autoritati, una mai "competenta" decat alta, sa dea coordonate clare, dupa care si un copil ii putea localiza pe Google Maps.
Si toata tevatura asta, in conditiile prabusirii unui avion care are un plan clar de zbor si care este urmarit, mila cu mila, de jdemii de radare si turnuri de control, care mai e si dotat cu un sistem care emite semnale in caz de prabusire, semnale ce pot fi receptionate de mai multe tipuri de receptori.
In cazul asta, nici nu vreau sa ma gandesc ce s-ar intampla daca Nea Gheorghe si Nea Ilie s-ar rasturna cu caruta intr-o rapa de vreo 15m adancime, noaptea si n-ar avea la ei decat un telefon antic si medieval cu care, poate, daca ar avea oarece semnal, ar suna la 112 (curtea A). Probabil ca le-ar gasi cadavrele la vara, cand s-o topi zapada. Bun si-asa: macar vor avea vaduvele ce sa ingroape crestineste!

Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i!

De cand e lumea si pamantul, generatii intregi se lupta intre ele. Nimic nou sub soare; istoria se repeta!
Toti am fost adolescenti, candva. E o boala care, din fericire, trece. De pojar sau de varsat, mai scapi; de adolescenta, nu.
Toti am avut, in adolescenta, conflicte, mai mici sau mai mari, cu parintii nostri. Unii dintre noi am avut norocul sa avem niste parinti care n-au uitat ca trecusera si ei prin razboiul cu pricina si au tratat cu intelepciune razvratirea odraslelor.
In adolescenta mea, parintii ascultau Gica Petrescu, iar eu ascultam Queen si Pink Floyd. Nu mi s-au reprosat niciodata gusturile muzicale. Si nici nu mi s-a impus ce sa ascult.
Din cand in cand, mama mai stramba din nas cand ma imbracam in stil hippie, dar nu am avut parte de ciocniri violente si, in plus, am constatat singura ca nu-mi statea bine, asa ca am renuntat.
Singura batalie grea pe care am purtat-o in adolescenta a fost cea legata de drumul pe care ar fi trebuit sa merg dupa terminarea liceului.
Pe atunci, in anii '80, era moda inginerilor. Politehnicile aveau, la admitere, sute de locuri, la sute de specializari si, din 5 in 5 ani, ieseau pe banda mii de ingineri. Asa incat, parintii mei au pus piciorul in prag si a trebuit sa trec printr-un examen de admitere la una din specializarile fabricii de ingineri, desi stiau foarte bine ca eram complet handicapata cand venea vorba de matematica, fizica si, in general, de tot ce presupunea oarecare tangenta cu cifrele.
N-am avut incotro: am dat examenul si l-am picat cu brio si cu o medie ceva mai mare decat numarul de clase ale trenului.
Si aici s-a terminat razboiul; dupa esecul rasunator, am luat-o de la capat cu invatatul pentru admitere, de data asta, la Litere, unde aveam talent, chemare si tragere de inima.
Toate astea se petreceau in anii '80, cand parintii aveau timp sa discute cu copiii, sa-si petreaca impreuna timpul liber si cand televizorul era doar o mobila inutila ( cu cele doua ore de program numite "un rahat intre doua telejurnale") iar internetul nici nu se inventase.
Acum, prin natura meseriei, asist deseori la razboaie intre generatii, razboaie care, de data asta, se mai soldeaza si cu victime.
Traim vremuri tulburi, e adevarat. Parintii sunt din ce in ce mai preocupati de ziua de maine decat de sufletul copiilor lor. Parintii, pur si simplu, nu-si mai cunosc propriii copii.
E foarte trist ca, la scoala, invatam o gramada de lucruri din care, de-a lungul vietii, folosim mai putin de jumatate. Dar nu invatam sa fim parinti.
Poate ar trebui infiintata o "scoala a parintilor", obligatorie. Pentru ca, in mod clar, multi oameni n-au nici cea mai palida idee despre ce inseamna sa ai si sa cresti un copil.
Daca ar fi sa impart parintii in categorii, ar iesi ceva de marimea Enciclopediei Brittanica.
Parinti care considera ca, odata iesit pe poarta, dimineata, copilul lor e deja responsabilitatea scolii iar responsabilitatea lor, ca parinti, inceteaza. Sunt acei parinti care nu se intereseaza niciodata de copilul lor, care, uneori, nu stiu nici macar in ce clasa e.
Parinti care considera ca, daca ii dau copilului foarte multi bani si ii cumpara absolut orice viseaza acesta, si-au facut, cu varf si indesat, datoria de parinti. Sunt acei parinti care isi vad copiii cam 10 minute pe zi, care nu au niciodata timp sa asculte ce au copiii lor pe suflet.
Parinti care, cu o severitate demna de un comandant de lagar, controleaza si cenzureaza orice face sau spune copilul lor. Sunt parinti care inca mai traiesc dupa modèle demult perimate, neacceptand ca, independent de vointa lor, lumea evolueaza. Sunt soiul ala de oameni care nu au niciodata niciun argument in afara de "pentru ca asa spun EU".
Si lista de categorii ar putea continua la nesfarsit.
Din pacate, tot mai multi tineri ies invinsi din razboiul intre generatii, devenind niste inadaptati, niste oameni incapabili sa stea pe propriile picioare, niste introvertiti incurabili, fara instinct de conservare. 
Unii dintre ei traiesc astfel o existenta terna, vesnic pe marginea unei prapastii si devin, la randul lor, niste parinti nefunctionali.
Altii, din pacate, aleg sa-si puna capat zilelor din motive care, unui om normal, i-ar parea cel putin ridicole. 
Multi tineri s-au sinucis pentru ca au ramas corigenti sau pentru ca nu au luat bacul. Sunt cei ai caror parinti au reusit sa le infiga bine de tot in cap, ideea ca, daca iau o nota sub 8, nici sa nu se mai intoarca acasa. Asa ca, la prima nota de 7, copiii respectivi aleg sa-si puna streangul de gat.
Ar fi foarte buna o scoala in care parintii, actuali sau viitori, sa afle cum sa comunice cu copiii lor, cum sa-i asculte, cum sa le respecte opiniile, cum sa aduca argumente pro sau contra, cum sa le fie alaturi in orice situatie.
In momentul asta, tot mai multi parinti merg pe principiul "il spalam p-asta, sau facem altul?"

Où sont les neiges d'antan?

BREAKING NEWS!!!! Ninge! E viscol! Si, culmea, in ianuarie!
Jumatate de tara e paralizata de viscol.
Viscol anuntat de vreo cateva zile, asa incat doar cineva care traieste in vreo pestera n-a avut ocazia sa afle.
Si totusi, iata ca sute de masini sunt blocate de nameti pe diverse drumuri, de la ulitele desfundate din Cuca Macaii pana la nobilele autostrazi.
Vazand zecile de masini blocate pe A1, stau si ma intreb cum naiba a ajuns specia umana la asemenea stadiu de involutie incat si-a pierdut unul dintre cele mai importante instincte: cel de conservare.
Sa admitem ca un sfert din cei care se vanturau azi pe drumuri aveau treburi, transportau marfuri mai mult sau mai putin perisabile. Dar ailalti? Ce dracu' cautau, pe viscolul ala, pe sosele care - o stiu si copiii- se blocheaza imediat ce cad trei fulgi de zapada?
In mai putin de o saptamana, am fost cu totii martorii impotentei unor autoritati care par complet rupte de realitate.
Cu mobilizarea stam foarte bine. Mai prost stam cu coordonarea.
In 1912, Titanicul a fost gasit in 4 ore, in mijlocul Atlanticului.
In 2014, au fost necesare 7 ore ca sa fie gasit un avion prabusit pe un munte cat o batista.
In conditii de viscol, pe autostrada, un accident in lant a blocat circulatia pe zeci de kilometri. Garcea n-a fost nici macar in stare (desi era prezent la fata locului) sa dirijeze cumva carnatul de idioti plecati la drum in asa fel incat sa ramana libera banda de urgenta. Mai mult! Un Garcea mai mare-n grad declara sententios ca accidentul s-a produs pentru ca mergeau aia cu 100km/ora. Poftim? Nici daca aveau tancuri, n-ar fi reusit asemenea performanta in conditii de viscol si de vizibilitate cat sa-ti ghicesti varful nasului.
Am vazut medicii de la SMURD, cu echipamentul in spinare, alergand, pe jos, prin viscol si nameti, pentru ca masina SMURD nu avea pe unde sa se strecoare. Si echipamentul ala nu parea sa fie prea usurel.
Toate balbaielile astea ma duc cu gandul la filmele cu prosti.
Din fericire, desi in accidentul de pe autostrada au fost implicate vreo 15 masini, nu a fost nimeni grav ranit. Altfel, murea si ala cu zile, pana reuseau bietii medici sa ajunga la el.
De ani de zile, la fiecare zapada, aceleasi drumuri se blocheaza. Nu inteleg de ce, daca tot nu sunt utilaje care sa le deblocheze, nu sunt macar inchise drumurile cu pricina, ca sa nu mai asistam, mereu, la aceleasi balbaieli penibile. Iar cand ma gandesc la inchiderea drumului, nu ma refer la anunturi facute pe posturile de radio sau televiziune, ci la baraje instalate la capetele respectivelor drumuri. 
Si, pe cat posibil, la inchiderea drumurilor FARA masini pe ele.
Nu s-a terminat nici macar prima luna din an si deja am avut, cu totii, de doua ori, imaginea impotentei autoritatilor care, in lipsa unei coordonari, isi dau cu stangu-n dreptu'. Mai sunt 11 luni in care pot fi inundatii, alte avioane prabusite, avalanse si, bomboana pe coliva, vreun cutremur mai viguros.
Daca lucrurile se vor desfasura in continuare la fel, preconizez ca in decembrie, nu va mai avea cine sa aleaga noul presedinte; vom fi morti cu totii.
 

Tăt primaru-i fruncea!

Inca de cand a aparut luminoasa idee a descentralizarii, ma tot gandesc ce-ar presupune asta in unele domenii.
Presupune sa lasi spitale si scoli la mana unor primari si consilieri.
Cand e vorba de orase mari, e clar ca, in fiecare unitate de genul asta, va exista un reprezentant al Primarului, in general o persoana din unitatea respectiva, care sa fie la curent cu problemele.
Nu stiu cum e organizarea in spitale (sincer, nici nu simt nevoia). Stiu insa, cam cum se desfasoara lucrurile in scoli.
Conform legii, in afara de cadre didactice, reprezentanti ai parintilor si agentilor economici, din Consiliul de Administratie al unei scoli mai fac parte si un reprezentant al primarului si unul al consiliului municipal/local.
Toate bune si frumoase dar, ce te faci cand in CA al unei scoli dintr-o comuna (altminteri mare si bogata), consilierul si primarul se intampla sa fie cei mai aprigi dusmani? Din ce motive...e problema lor si NUMAI a lor!
Iata ce se intampla:
In timpul sedintei de CA, niciunul dintre cei doi (altminteri "intelectuali" amandoi) nu se abtine de la a arunca invective catre celalalt. Invective formulate intr-un limbaj care l-ar face sa roseasca si pe un birjar cu vocabularul foarte dezvoltat si colorat.
Se injura ca la usa cortului, in prezenta cadrelor didactice si a parintilor stupefiati.
Si, cum "discutia" din sedinta s-a terminat in coada de peste, ea va continua la iesire, in drum, in fata scolii, prin folosirea de argumente contondente.
Si, toate astea, spre deliciul copiilor aflati in recreatie si asistand la tot circul gratuit oferit cu darnicie de mai-marii comunei.
Pumni, picioare, nasuri insangerate ca intr-un film de mana a cinspea, cu Stallone si Seagal.
Si vorbim despre un primar care nu are nicio ezitare in a injura oricand si pe oricine are el chef. 
Vorbim despre un primar care considera ca profesorii nu fac niciun fel de educatie elevilor si, mai ales, nu le ofera acestora exemple meritorii, de urmat.
Deci...despre ce vorbim?
Asta e omul care va hotari care sunt nevoile scolii si ale celor care o frecventeaza?
Asta e omul care, ca "prim gospodar" al comunei ar trebui sa fie un fel de Fecioara Maria in ochii consatenilor sai mai mici sau mai mari?
Asta e omul care spera sa fie votat de parintii care, deunazi, cand le-au venit acasa odraslele de la scoala, au aflat cu amanunte picante despre cum se batea primarul cu consilierul in fata unei scoli intregi?
Pe mana unor astfel de oameni ajung scolile, spitalele/dispensarele, politia "descentralizate"?
Astept cu interes si nerabdare discursul "moralizator" pe care acest primar va avea nesimtirea sa-l tina la inceput de an scolar. Pentru ca sunt ferm convinsa ca nu va rata ocazia unui discurs.
Si mai-mai ca imi vine sa-l rog sa bage in discurs si cateva cuvinte despre violenta in scoala. Nu de alta, dar se pricepe de minune la subiectul asta.

Macaroane fierte

Imi amintesc de un banc vechi:
"Bulisor, 5 ani, il intreaba pe tata Bula:
-Tati, ce-i ala un impotent?
La care Bula, incurcat si dupa un timp de gandire:
-E ca si cand ai juca Marocco cu macaroane fierte."
Am senzatia ca exact asta au jucat o gramada de autoritati, ieri, dupa accidentul aviatic de langa Cluj.
E drept, au fost si cateva circumstante nefavorabile: accidentul produs la caderea serii, padurea, altitudinea la care s-a oprit avionul, terenul accidentat, frigul.
Oamenii s-au mobilizat rapid.
In primul rand localnicii, care cunosteau zona.
Apoi un club de off-road, cu masini care pot merge si pe unde vor ele, nu numai pe unde vrea drumul.
Medici, SMURD, politie, jandarmi.
Un singur lucru a lipsit: coordonatele exacte ale avionului aterizat fortat. Sau, macar o raza de cautare restransa.
In conditiile in care un avion nu merge haotic ci dupa un plan de zbor foarte precis, cu o ruta precisa si pe un culoar de zbor bine delimitat.
In conditiile in care e vazut pe radarele controlorilor de zbor de pe parcurs; cand iese din raza de actiune a unui radar, intra in raza altuia.
In conditiile in care, daca un avion dispare de pe radar, se stiu precis coordonatele ultimului loc unde a fost vazut si se declanseaza imediat cautarea.
In conditiile in care, dupa accident, cand TOTI cei 7 ocupanti erau inca in viata, s-a comunicat telefonic pana la epuizarea bateriilor. Adica, fiecare a vorbit la telefon, in draci, cu o gramada de lume.
In conditiile in care, orice avion este dotat cu un sistem care, in caz de accident, intra automat in functiune si semnaleaza pozitia avionului.
Toti cei care au pornit in operatiunea de cautare si salvare au mers la ghici. Au orbecait in nestire, pe coclauri, avand coordonate gresite, schimbate de vreo trei ori, o raza de cautare de vreo 20kmp si harti...turistice (sic!).
Si stau si ma intreb ce naiba au facut SRI si STS cu echipamentele lor sofisticate de ascultare?
Ce naiba au facut companiile de telefonie care ar fi putut usor afla coordonatele apelurilor care se tot desfasurau?
Sapte oameni au stat, in creierul muntilor, mai bine de 8 ore, in frig, in intuneric, raniti, asteptand cu infrigurare salvatorii care nu mai veneau.
Intre timp, doi dintre ei au murit. Probabil din cauza ranilor, a hipotermiei...o sa aflam peste vreo doi ani, cand se va termina ancheta. 
Unul dintre cei care au murit este pilotul avionului care, din cate vad, concureaza cu sanse mari la titlul de "vinovat de serviciu", conform principiului mioritic "mortu-i de vina".
Si uite-asa, vreo 200 de macaroane fierte au umblat bezmetice juma' de zi pana ce un padurar a reusit, fara coordonate, cu mijloace "tehnice" de secol XVIII, sa gaseasca supravietuitorii.
Poate se gandeste Ministerul Sanatatii sa puna Viagra pe lista compensatelor?

Cu petitia-n protap (addenda)

Scriam, deunazi, despre jalbele pe care le tot trimitem pe la diversi "licurici".
Jalbele astea, sub forma de petitii online, devin din ce in ce mai patetice.
E chiar distractiv sa vezi cum niste jurnalisti cu ceva experienta se extaziaza in fata numarului de semnaturi de pe o petitie online.
Cat sunt ei de convinsi ca Licuriciul Cel Mare va citi, cu sufletul la gura, fituica semnata de vreo suta de mii de romani. Adica, el a citit si a raspuns public la o petitie semnata de 30 000 de americani si n-o sa raspunda la asta?
 Nu! N-o sa raspunda! 
Aia 30 000 de americani erau 30 000 de potentiali alegatori, asa ca reprezentau o forta.
Cei o suta de mii de romani sunt o suta de mii de persoane aflate la cateva mii de kilometri, intr-o tara obscura, a carei asezare pe harta nu e prea clara pentru americani si care nu prea voteaza nici macar pentru interesul tarii lor, necum pentru Licurici.
Am mari indoieli asupra faptului ca ar da cineva, oricine, doi bani pe vreo petitie din asta online.
Mai ales ca multe dintre ele sunt de un ridicol desavarsit. Si -bomboana pe coliva- total agramate si lipsite de logica.
Oricum, agramate sau nu, logice sau nu, inteligente sau nu, nimeni nu le ia in seama. Mai ales intr-o tara ca Romania, in care totul trebuie sa fie pus pe hartie, daca se poate, in 5 exemplare, trimis prin Posta (ca, pana ajunge, ai si uitat ce cereai in petitie), asezat intr-un teanc de vreo doi metri si, poate, cu putin noroc, citit de cineva. Dupa care, petitionarul are de asteptat 30 sau 60 de zile (cred ca asta depinde de lungimea cuvintelor folosite in petitie) pentru a primi un raspuns standard care se potriveste la orice intrebare, incepand cu "cat e ceasul?" si terminand cu "care sunt efectele incalzirii globale?"
Asa incat, intr-o tara in care nimic nu functioneaza pe principii logice, petitiile de genul asta mi se par campionate de munca in zadar si de timp pierdut cu semnatul.
E doar parerea mea!

Jalba-n protap

Iar!
Din nou!
A nu stiu cata oara, jalba romanilor este purtata spre curtea americanilor.
Lasa ca si "licuriciul" pune botul la orice!
Acum doi ani, a fost suficient ca un europarlamentar sa fluture cuvintele "lovitura de stat", ca Licuriciul a si trimis fuguta un trepadus sa vada tancurile, luptele de gherila, sa auda impuscaturi si sa citeasca la lumina trasoarelor.
Cam din trei in trei zile, la Ambasada SUA, cate o "autoritate" din Romania face antecamera. Mai ales, reprezentanti ai Justitiei "independente".
( Independenta de ce? De vointa romanilor? De legi? Inca nu m-am prins)
Ieri, alt catelus al Licuriciului a debarcat, cu surle si trambite, in Romania.
O doamna scundaca, putin cam grasuta (o iertam, ca vine de la "tata lu' hamburger"), cu mari probleme de exprimare. In trei minute de discurs, am reusit sa numar vreo cinspe de "ăăhh...". Asta, pana am pierdut sirul si am renuntat.
Mult mai coerent a fost Ministrul de Externe care, desi cu accent specific Europei de Est, a avut un discurs legat si fara poticneli de elev scos la tabla a doua zi dupa o betie crancena.
Doamna scundaca a ascultat, cu blandete, jelania Presedintelui care nu mai poate cu subordonarea Justitiei de catre politic. Mai-mai ca plangea bietul om de mila judecatorilor si procurorilor hartuiti pana si in vis, de oricine are o parere si si-o exprima, mai mult sau mai putin oficial.
Evident, in discursul incoerent al doamnei, tema principala a fost "urecherea" politicienilor care baga bete in rotile asa bine "unse" ale tipei legate la ochi (si cu dopuri in urechi, as zice...dar nu se vad).
Colac peste pupaza, a mai aparut si o petitie online, in care niste "lideri de opinie" isi dau cu presupusul despre subordonarea aceleiasi Justitii si cer Licuriciului sa intervina...sa faca dracului ceva, deh!
Din 20 in 20 de minute, suntem tinuti la curent cu numarul de semnaturi de pe acea petitie, de parca ar avea vreo importanta ca sunt doua sau doua sute de mii.
De parca Licuriciul n-are altceva mai bun de facut decat sa citeasca povesti nemuritoare dintr-o tarisoara despre care nu e prea sigur daca e in Africa sau in Europa, daca are capitala la Bucuresti sau la Budapesta, daca locuitorii nu sunt cumva canibali sau...ceva.
Personal, am intrat o singura data pe site-ul cu petitii si mi s-a parut de un ridicol monumental. A doua oara nu mai fac prostia!
Ma deranjeaza, insa, faptul ca noi, romanii, suntem tot timpul, cu jalba-n protap.
Mai intai am pupat toate cururile posibile ca sa intram in NATO.
Apoi, am pupat iar, la greu, ca sa intram in UE.
Acum, continuam sa pupam pentru spatiul Schengen.
Intre timp, ne plangem ca UE ne impune tot felul de restrictii, care de care mai bizare si mai absurde.
De ce dracu' nu putem sa stam noi potoliti pe curu' nostru?
De ce dracu' nu ridicam odata ochii din pamant si nu ne impunem SI punctul nostru de vedere?
De ce dracu' stam tot timpul cu ochii in curtea vecinului, parandu-ni-se ca vaca lui da mai mult lapte, ca florile lui sunt mai cu mot, ca iarba lui e mai verde?
Acum, astept, fara nerabdare, sa vad cam cat timp va trece pana cand jalba la Licurici va fi definitiv si irevocabil ingropata pe o pagina de internet pe care n-o citeste nimeni.